• Gânduri rătăcite. Ilustrate cu pisici.

    Gânduri rătăcite.  Cu pisici.

    Mă uit pe fereastră. Într-o țară  eminamente creștină, primul lucru pe care îl văd e semiluna pe acoperișul unei moschei.

    Cat-1501139 960 720
    Goldencrop

    Tara mea de origine poate hrănii mai mult de jumătate de Europa. Dar importa aproape totul ..

    Am fost la un concert ținut de muzicieni ruși de formație clasica, la Moscova, cu piese irlandeze / scoțiene , într-o biserica protestanta, cu instrumente incluzând orga si chitara electrica, in aranjament de jazz.

    WP 20160728 017 (2)
    Grumpy-Cat-Funny-05

    Fiind înconjurat de lume și de cei dragi nu ești la adăpost de singurătate. Reciproca e valabile in sensul ca singurătatea nu te protejează de .. tine însuti.

    La Berlin , si McDonald urile sânt ținute de turci. Cel in care am intrat nu aveau cappucino.

    McDondurma
    Catpreying

    Nu sânt un om ‘bisericos’, dar credința e acolo, prin definiție, datorita familiei. Am început însă să mă întreb daca cel de sus mă aude când îl rog sa mă protejeze de cei apropiați, de cei la care țin mai mult, de care sânt complet fără apărare. El zice ca mă apară de dușmani.  Bun, de aceștia am învățat să mă apar singur, încerc sa nu ii am.

    Odată, plecând din Londra, unde ajunsesem din Quebec, trecând prin Halifax si Glasgow, am fost abandonat în Barcelona.  M-a vrăjit orașul și o frumusețe de fata.

    IMG 1952
    Differentview

    I-am cerut mana, în Moscova, unde am întâlnit-o din nou, și am fost refuzat. Refuzul m-a pus la pământ, în Piața Roșie, unde, dintr-o data, perspectiva s-a schimbat radical.

    Căutam mereu fericirea. Întotdeauna in locurile cele mai nepotrivite. 

    Happy-cat
    Hapiness

    Apoi, învățam ca fericirea nu se caută, nu se capătă, e doar un simplu mod de viată.

    În dreapta, o biserica veche, monument istoric se pare. Pe o pancartă se cer donații pentru  restaurarea ei. În stânga, un temple hindus, impresionant, și o mulțime de oameni, familii, frumos îmbrăcați, de sărbătoare, coborând din mașini luxoase, se îndreaptă spre serviciul lor religios duminical.

    Closefriends1
    Philosopher-cat

    Dacă investești 60% din ce ai  (fie bani , sentimente, timp, încredere) într-o afacere,  într-o persoane, într-o convingere , și pierzi, rămâi cu 40%.  Dacă te investești însă 200%, și pierzi, cu ce rămâi ?

    Era o afirmație, in dialectică, cum că orice lucru are ca scop ultim auto-anularea. Competența propulsează pana ajungi la nivelul tău de incompetență. Managementul adus la perfecțiune , nu mai e nevoie de management. Războiul e făcut în numele păcii spre care tinde.  Când dedici viața altora, și îi aduci la nivelul la care nu mai au nevoie de tine,  viața devine fără scop.

    Philosophical-cat
    Politiciancat

    Politica e drumul cel mai adecvat spre succes al nulităților. Ajutați de indiferenta celor inteligenți. Te întrebi dacă scara valorilor nu e cumva invers ?

    Vorba proverbului: cum iți așterni așa dormi. Corolarul meu: pregătind mereu așternutul pentru alții, dormi pe jos.

    Masterandslave
    happy BDay

    Bun ! Destul cu filozofia !  Viața e scurtă ! / încape doar un vis / o iubire / și un adio ..

    La Multi 66 Ani  !

    Route66

  • Concert Liturgic al corului Armonia, martie 2010

    de Dan Lazar Trifan


    În 21 martie, 2010, Domnul Marc Lepage, activist umanitar și conferențiar,  a susținut la Basilique Cathédrale Nôtre Dame de Quebec o conferință despre Orfanii din Romania (conferința poate fi vizionate în versiunea integrală pe situl web al Bisericii Catolice din Quebec, ECDQ.TV ).

    Un discurs elocvent, frumos și sincer despre diferențe culturale, despre uimiri personale in fata atâtor contraste pe care le-a descoperit lucrând cu copiii dintr-un orfelinat din România.  Una din aceste uimiri a domnului Lepage, ca să dau doar un exemplu, a fost următoarea: a promis copiilor ca într-o duminică îi ia pe toți pentru o ieșire înafara orfelinatului. Se aștepta sa îi vadă pe copii în haine de joaca, pe care să le poată murdări fără grijă, fiind obișnuit cu modul ”practic” al părinților din Quebec. Spre surprinderea lui, toți copiii au îmbrăcat cele mai frumoase haine pe care le aveau, pentru a onora invitația. Semn de prețuire. ”Cele mai frumoase” a repetat Dnul Marc Lepage, care a văzut în gestul copiilor o altfel de scară de valori, o altfel de prețuire a persoanei, a evenimentului,  în care relația umană primează în fața ”economicului”. Și multe alte asemenea exemple a avut de povestit conferențiarul, care lucra de câțiva ani buni în misiuni umanitare.

    Cu ocazia evenimentului, Corala Armonia, a Misiunii Ortodoxe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a fost invitată să prefațeze conferința cu un concert de piese liturgice, vechi, românești, de sorginte bizantină. Gazda manifestării a fost părintele Denis Bélanger.

    Am avut onoarea și satisfacția să fiu unul din membri coralei, la acest concert. Eram toți amatori, cu care, o mână pricepută de artist, în persoana doamnei Alina Ganeș-Ngo, dirijoarea coralei, a realizat o performanță de excepție, în doar câteva luni de pregătire. Este un exemplu grăitor despre ce poate face un dascăl de talent. Nu a contat nici diferențele de vârstă, nici de talent muzical, nici măsura contingenței cu muzica, total diferită printre membrii coralei. Când există sinergie, unu plus unu poate face mai mult decât doi. În cazul nostru 7+1 a dat o corală originală și un concert memorabil, care a generat multă emoție în rândul audienței prezente în frumoasa și impresionanta catedrală Notre Dame de Quebec.

    Într-o notă mai personală, când am fost invitat sa revin în corală, mă străduiam să ies dintr-o perioadă neagră, dificilă și dureroasă, care a schimbat totul,  a fost o adevărată ruptură în viața mea. Eram convins până în acel moment că sunt un bărbat prea puternic ca să poate fi înfrânt de încercările vieții, oricât de dure și dureroase ar fi. Ei, uite că s-a dovedit ca avem fiecare niște limite, inclusiv eu. Și atunci când convingerile personale cele mai puternice sunt dărâmate, desființate, dovedite ”nepractice” dintr-un anume punct de vedere, e greu, e dureros, e anevoios sa te regăsești, sau să te redefinești pe tine însuți. Cele câteva luni de  pregătire a câteva piese liturgice, mi-a oferit un prim punct de sprijin, un prim reper pe drumul de revenire. Nu prin deplasarea atenției, nu prin a muta gândurile, ci prin construcția emoțională a unei acceptări a situației, a durerii, a înfrângerii. Ciudat, nu ? ”Construcție emoțională” fondată pe versurile si tonalitățile muzicale liturgice bizantine ?  Sau acestea au fost numai mijlocul, mediul de comunicare cu o anumită stare de spirit, cu o anumită prezență  mult mai profundă, din subconștientul nostru. Îmi revine aici in minte întrebarea lui Doina, din interviu (partea a 3-a), dacă muzica ne aproprie de Divinitate ?  Un răspuns ar putea fi căutat  ascultând in liniște muzica despre care e vorba aici, într-o seara târzie, singur sau cu un suflet pereche alături, cânt îți poți permite să te abandonezi în această muzică, să o lași se te transporte într-o altfel de percepție a spiritului, a simțirii.

    Până la urmă, cum spunea unul din fii mei, nu exista iubire și ură, exista numai iubire.

    Vizionare plăcută îți doresc, improbabil, incert și incognito vizitator.


    O scurta prezentare a pieselor în cele ce urmează, grație Doamnei Alina, care a scris prezentarea detaliată a pieselor.

    1. Cuvine-se cu adevărat

    Textul piesei „Cuvine-se cu adevărat”, a fost folosit de mai multe secole, să cânte slava Maicii Domnului, de Cuvine-se_iconcompozitori creștini ortodocși, în special de călugări ortodocși de la Muntele Athos. A doua parte a acestui cântec, este atribuită Sfântului  Roman „Le Mélode” (secolul 5), și este unul dintre cele mai importante cântece utilizate în liturghia ortodoxă. Varianta românească a fost compusă de Ion Popescu-Pasărea (1871-1943), care a fost profesor de muzică bizantină la Seminarul Teologic din București.

    Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.


    1. Iubite-voi DoamneIubite-voi_icon

    Textul melodiei liturgice ”Iubite-voi Doamne”  este din psalmului 17 a lui David și este cântat în liturghia ortodoxă înaintea Crezului (Niceea-Constantinopol). Varianta corală a fost compusă de compozitorul Nicolae Lungu în 1957 pe baza vechii piese tradiționale bizantine.

    Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu. 


    1. Mărturisiți-vă DomnuluiMarturisiti-va_icon

    Psalmii profetului David revin din nou în melodia bizantină „Mărturisiți-vă Domnului„, mai exact Psalmul 135. Acest cântec românesc de tip bizantin folosește numai nouă versete, despre puterea lui Dumnezeu în  Creație.

    Mărturisiți-vă Domnului că e bun /  Aliluia /   Că în veac e mila Lui /    Aliluia …


    1. Heruvic de Sâmbăta Mare

    Acest „Cântec de Heruvimi” se cântă în serviciile liturgice numai în dimineața zilei de Sâmbăta Mare (înainte deHeruvic_icon Paște). Cântecul bizantin provine de la Muntele Athos, autorul este necunoscut. Imnul descrie lumea pietrificată de durere, martoră fiind la crucificarea lui Isus Hristos. Cuvintele sunt puține, nici nu și-ar avea locul prea multe în asemenea moment de durere. Vocea solistei, Alina, care vine parcă dintr-o alta lume, de pe alte tărâmuri, pe linia melodica specific bizantină, face muzica să pătrundă profunzimi emoționale niciodată bănuite că le-am avea.

    “Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor“.


    1. Tatăl nostruTatal_nostru_icon

    Acest melodie religioasă este făcută pentru textul „Tatăl nostru ” care este rugăciunea cea mai cunoscută în religiile creștine. Acesta este recitat de ortodocși și catolici la fiecare slujbă, ca și de luterani și protestanți reformați.

    „Tatăl nostru care este în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, precum în ceruri așa și pe pământ. Dă-ne nouă pâinea noastră cea de toate zilele, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri, și nu ne duce pe noi în ispită, și ne izbăvește de cel rău „.


    Câteva cuvinte despre comunitatea românească și corala Armonia.

    Corul „Armonia” a fost înființat în octombrie 2005 in cadrul Misiuni Ortodoxe Române „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din orașul Quebec. Repertoriul corului este format din cântece religioase, colinde și cântece de Paste, piese din repertoriul coral românesc și internațional, precum și din folclorul românesc. În cea mai pură tradiție românească, în jurul Crăciunului, corul merge pe la casele românilor din zona Quebec pentru a le cânta colindele tradiționale de acasă .

    Comunitatea românească din zona Quebec numără aproximativ 1000 de oameni. Primul val de imigrație românească în zona a avut loc în anii 1980, iar apoi in a doua jumătate a anilor ‘90, după căderea comunismului  din 1989. Ea a continuat constant și în anii 2000. Românii sunt activi în două organisme comunitare, Misiunea Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel „(creată în 2001), precum și organizația laică CRQ-Comunitatea Românilor din Quebec (fondată în 2003 www.roquebec.com ). Comunitatea are propria biserică ortodoxă ( www.petrusipavel.org )



  • Despre dor (1/3)

    de Dan Lazăr Trifan


    Interviu publicat în cartea „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate

    Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, 2014


    Doina Dobreanu : Domnule Dănuț Trifan, ne bucurăm de fiecare dată când vă reîntâlnim la Subcetate. Vă mulțumim că ați acceptat să realizăm o convorbire via on-line… Autrecut foarte mulți ani de când v-ați desprins de casa părintească. Primul pas a fost spre Liceul din Târgu-Mureș, în anul 1966… Să ne oprim puțin la ambianța casei părintești situate pe malul pârâului Călnaci, în comuna Subcetate, la vârsta copilăriei cu libertate deplină și vise fără de graniță. Cine au fost părinții dumneavoastră, care v-au trimis în lume cu o anume zestre genetică și cu o educație aleasă ?

    Dan with his village
    Dan with his village

    Dan-Lazăr Trifan : Înainte de a începe cu răspunsurile, vreau să iți mulțumesc pentru cinstea de a mă pune alături de numele importante și impresionante de personalități date lumii de Subcetate, oameni ale căror mărturii le-ai adunat în cărțile tale. A fost surprinzător și plăcut pentru mine sa văd câte valori a putut Subcetate să dea de-a lungul timpului. Îi admir pe toți, cu toate că îi cunosc doar pe o parte din ei și nu am avut niciodată o imagine atât de largă, imagine ilustrată în cartea ta. Mă simt onorat și, în particular, privilegiat să îmi aduc contribuția – simplă, de altfel – la o realizare ca aceasta, la cartea voastră de Convorbiri la Subcetate. De asemeni, vreau să recunosc de la bun început că am „trișat” un pic, pentru că răspunsurile mele au fost văzute și anumite date au fost validate, pentru autenticitate, de frații și sora mea, ca și de familia mea, în plus, pentru stil și pentru impact asupra cititorului, de o persoană importantă pentru mine, și neutră, despre care nu am voie să spun…

    A vorbi despre părinții mei, Gheorghe Trifan, George Coaciu (Covaciu -„fierar”), și mama, Viorica Trifan, născută Dobreanu, este un lucru un pic special pentru mine. Aceasta deoarece este simplu și plăcut, dar extrem de dificil. De ce ? E simplu pentru că am un univers întreg de amintiri. Nimic nu poate fi mai plăcut decât să vorbești despre doi oameni minunați. E dificil însă, deoarece pentru mine, pentru noi, copiii lor, și poate și pentru alții, ei sunt creatorii unei lumi întregi, ei sunt creatorii universului copilăriei noastre. Desigur, un univers subsumat universului satului Subcetate, dar la noi, la Trifani, era ceva special, ceva particular. Când zic Trifani, vreau să se înțeleagă familie care s-a născut din unirea unui Trifan cu o Dobreancă… Acest spațiu creat de ei, prin nimic altceva decât prin ceea ce erau, prin ceea ce reprezentau pentru noi, prin ceea ce făceau pentru noi și mai ales prin cum făceau ce făceau, era universul Trifanilor. Un amestec de conformism cu nonconformism, de tradiție și rupere de tradiție, un amestec de viață de țărani simpli, cu viață de meseriaș, dată fiind meseria lui tata, cea de fierar, și preocupările mamei de țesătoare, un amestec de strictețe cu o libertate pe care alți copii nu o aveau, sau nu și-o puteau permite.

    Gheorghe Trifan 1976
    Gheorghe Trifan 1976

    Tata, Gheorghe, născut în anul 1909, în Dămuc, Bicaz, într-o familie de țărani, oieri și plutași, a fugit de acasă la 16 ani, ca să învețe meseria de fierar. Și-a negat tradiția familiei, ca să o creeze pe a lui. A trecut muntele și și-a deschis fierăria în Subcetate.

    A trecut prin primul război mondial ca refugiat, copil fiind, și prin al doilea ca soldat român la nemți și prizonier la ruși. Norocul de a fi un bun român și de a avea o soacră excepțională, pe Ioana Dobreanu, l-au scăpat pe el și pe mulți alții de gulagul sovietic. Bunica, profitând de o scrisoare strecurată în afara lagărului, a făcut pe jos drumul Subcetate – Brașov, și acolo, înfiptă și decisă, a reușit să alerteze autoritățile române, care au aflat, astfel, că sunt români în lagăr și au reușit să îi scape de Siberia.

    Deci, tata a scăpat de gulag, asta ca să ajungă să fie considerat apoi chiabur de comuniști, pentru că avea batoză și tractor, pe care le pregătea de campanie în fiecare toamnă. Batoza o construise singur, în iarna lui 1945, purtat pe scaun din casă în atelier și înapoi, bolnav fiind de gălbinare, după lunile de lagăr în Brașov. Și, ca să nu afecteze viitorul copiilor cu stigmatul de chiabur, a trebuit să-și părăsească familia timp de 2 ani, protejând-o astfel, și mai apoi, pe la sfârșitul anilor ’50, să lase atelierul și să se angajeze ca mecanic la fabrica de cherestea din Hodoșa, înregimentând-se în rândul muncitorilor sindicaliști. Stigmatul a rămas însă, primii doi copii, Ilie și Radu, au fost afectați în scoală de această falsă categorisire.

    Manual drill machine in my father workshop
    Manual drill machine in my father workshop

    Mama, Viorica, născută în 1920, a fost cea mai mare dintre cele 5 surori și un frate. Părinții ei au fost Ioan Dobreanu, cojocarul satului, și Ioana Rus. În casa lor, se adunau seara sătenii să li se citească gazeta și să facă politică. Ramura Dobrenilor, din care faci și tu parte, se trage de la fondatorul comunei Subcetate; știu că tu, Doina Dobreanu, ai studiat și publicat despre istoria satului.

    Ei bine, vorbind despre mama, aici nu pot să nu devin emoționat. Nici nu poți fi altfel când vorbești despre mama, despre mama pe care nu am văzut-o niciodată supărată, niciodată enervată, niciodată să își fi pierdut cumpătul. Îngrijorată, da. Dar în rest, zâmbetul ei discret și enigmatic, știind și înțelegând tot chiar înainte ca lucrurile să se întâmple, trecând peste greutăți de parcă nu ar fi fost. O mână de femeie, mică de statură și subțirică, în stare să miște munții sau să strunească un bărbat aspru, mândru și de neîndoit ca tata. De unde atâta putere într-o femeie așa de fragilă, măritată la 16 ani, copil fiind încă, și care a crescut 6 copii? Era ceva misterios în ființa ei, ceva supranatural, ceva divin, aș zice. Puterea ei nu putea să vină decât din dragoste și din credință. Dragoste pentru familie, pentru copii, pentru meserie – țărancă, țesătoare de covoare, florăreasă -, pentru viață. Și credința, o credință nețărmurită, intrinsecă ființei, intimă, simțită, nu spusă, trăită prin toată ființa ei, nu doar practicată. Nu dusul la biserică definea credința mamei – nici pe a tatei, de altfel. Rugăciunea lor de seară era o faptă de taină, sfântă, permanentă, intimă. Credința mamei era modul ei de viață, era viața ei înseși. Ca și a lui tata. Și-au crescut copiii în credință, dar i-au lăsat în același timp, le-au permis și i-au ajutat să își construiască propria lor libertate de conștiință.

    Viorica Trifan at her loom, 1977
    Viorica Trifan at her loom, 1977

    Oameni cu pasiuni, amândoi. Tata își iubea meseria și trăia prin ea. Inventator recunoscut, cu brevete de inovații și invenții înregistrate, știa să lucreze, în special fierul, ca un artist. Indiferent pe ce punea mâna, lucrurile i se supuneau, le controla, le domina, îl ascultau. Că era vorba de fier, de lemn, de tractor, de batoză, de plug, de circular, de cuie sau șuruburi, el era fierar și iubea fiarele. Le culegea, le aduna de peste tot, fie și de pe drum sau din noroi. Nu vorbea mult. Dar avea „o vorbă”. Acuma, acest o vorbă trebuie explicat. Mi-a trebuit multă vreme să înțeleg ce vroia să spună prin: „un bărbat trebuie să aibă O vorbă”. Asta îmi spusese odată. Mai târziu, prin facultate, când toată ziua auzeam pe profesorii de matematici demonstrând teoreme, spunând „necesar și suficient”, la un moment dat am făcut legătura. Am înțeles că un bărbat, și nu numai un bărbat, trebuie să aibă o vorbă. Adică să aibă o opinie, să aibă o poziție în orice problemă. Dar să aibă doar o vorbă, adică nu două, nu trei. Una. Să fie consistent și constant cu el însuși. O filozofie de viață care face din cineva un om cu care se poate lucra și pe care te poți baza. Cei din lumea în care trăiesc acuma numesc o astfel de persoană „fiabilă”.

    Viorica Trifan carpet
    Viorica Trifan carpet

    Pasiunile mamei? Grădinăritul, secerișul cu secera, florile, cusutul de mână, țesutul – la războiul de țesut făcut de tata. O artistă înnăscută, cu o percepție extraordinară a culorilor, îndrăgostită de ele și de forme. Covoarele ei împodobeau casa, cămășile cusute de ea le purtam în zile de sărbătoare. Ne-a lăsat fiecăruia un fel de zestre. Port cu mine câteva din lucrările ei, făcute pentru mine special. Le-am arătat prin expoziții, în cadrul zilelor culturii românilor din Quebec, pe care le organizam mai în anii trecuți. Când lumea își exprimă admirația și le fotografiază, mă gândesc la ea, ce ar fi spus și ce ar fi făcut. „No, mă Dănuţ, d-apoi oamenii ceia… chiar le-o fi plăcut că o tot făcut la poze?”

    DD: Despre mama, fratele tău, Gheorghe, spunea: „noi, toți cei șase copii, am început viața mergând de-a bușilea pe lângă stativele mamei și când ne-am ridicat prima dată în picioare, ne-am ținut tot de stativele ei. Ne formam ca oameni și după locul și lucrurile printre care am crescut; nu ne vom putea desprinde de acestea niciodată!”

    DLT: După ce niște copii au intrat noaptea în grădină și au luat flori, a plâns văzându-le pe cele câteva distruse. S-a dus la școală și s-a plâns profesorilor, nu că au luat copiii florile, ci pentru că au călcat în picioare câteva. „Trebuia să îmi ceară, că le dădeam eu pe toate”. Definitoriu pentru gândirea ei, pentru modul ei de a privi viața: de ce să punem mereu răul înainte când binele încape oriunde!

    Am lăsat la urmă una din cele mai mari pasiuni ale amândurora, ceva foarte important pentru noi, copiii lor: marea lor sete de cunoaștere, aviditatea cu care citeau, urmăreau știrile, citeau ziarele, ascultau radioul, cu care urmăreau învățatul nostru. Învățau cu noi. Noi învățam de la ei, ei învățau ce învățam noi.

    Mă opresc aici, că altfel nu o să iți ajungă paginile de carte… Aici e dificultatea de care vorbeam: niciodată nu va fi de ajuns a vorbi despre ei. Ei sunt o lume. Un spațiu de viață. Un univers. Dincolo de timp și de spațiu. Dincolo de viața noastră. Au trecut demult, amândoi, în altă lume, în neființă, dar spațiul creat de ei, lumea creată de ei există și va exista în sufletul meu pentru eternitate. Dacă vreodată voi avea destul timp pentru scris, le voi dedica câte o carte. Fiecăruia. Și încă una pentru amândoi.

    DD: Emoționant ați vorbit despre părinții dumneavoastră!

    Gheorghe and Viorica, 1036
    Gheorghe and Viorica, 1936

    Grație fratelui Gheorghe, am fotografia părinților de la cununia lor și i-am aflat și propriile gânduri: „O adevărată istorie se poate citi în această poză. Mama avea 16 ani, tata 27. Mama reproșa bunicii că nu o lăsase să fie și fată. Tata părăsise satul natal și casa părintească după o mare decepție. Au trăit împreună 52 de ani și au avut 6 copii. Au fost ca două pietre foarte tari, dar cu un puternic liant, copiii. Mama și-a păstrat mereu puritatea sufletească. Nu avea nevoie de raționamente, de judecăți bazate pe analiză și sinteză. Comportamentul și atitudinea ei erau în conformitate cu ceea ce simțea. A iubit mult florile , animalele de casă și, mai mult ca orice, copiii. Amândoi aveau respectul și responsabilitatea adevărului, a demnității și cinstei. Fiecare în parte a demonstrat în fața copiilor capacitatea de a-și câștiga pâinea prin munca sa. Valori umane vechi, ce se dobândesc numai prin muncă și răbdare multă… Și câte, și câte ar mai fi de spus!”

    Ce a însemnat să creșteți într-un sat tradițional românesc? Așa era Subcetate în anii ’50-’60. Ce a însemnat să trăiți într-o familie frumoasă, cu părinți iubitori, jertfelnici și destoinici, care au transmis pruncilor, prin propriul exemplu, omenia, respectul pentru muncă, codul etic și moral în spiritul tradiției, ca și dragostea pentru învățătură?

    DLT: Percepută prin ochii lui Dănuţ, născut în 1951, la 5 dimineața, pe 1 august, perioada anilor ’50-’60 e O lume. Pe de altă parte, percepția celui care a trecut prin ani și care e astăzi cel pe care îl intervievezi, Dan Lazăr Trifan, tinde să modifice percepția lui Dănuţ. Pentru că vede o ALTĂ lume. E normal, nu ? Experiența de viață ne modifică percepțiile. Din interiorul existențial și cognitiv al copilului, e una. Din postura celui de azi, cu experiența și acumulările de o viață prin locuri, continente și culturi diferite, încadrezi spațiul copilăriei     într-un tot, într-un întreg cu restul, și percepția se schimbă, în consecință.

    Când am simțit prima dată această tendință de modificare a percepției originale asupra spațiului copilăriei, nu mi-a plăcut. Am simțit că prin adăugare și completare, prin înțelegerea devenită rațională, de fapt pierd ceva. Ceva important. Ceva esențial pentru percepția lui Dănuţ. El, copilul, există încă și va exista; e parte din mine, există în copiii mei, în copiii Subcetăţii de atunci și de azi. Deci, pentru copilul de atunci și de azi și de mâine, percepția originală trebuie păstrată intactă, nealterată, nemodificată. Și, mai ales, transmisă. E o adevărată provocare păstrarea măcar sub formă de amintiri, de sentimente, de simțiri, a acestei lumi pierdute, nu ? „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” spunea Blaga. Prea multă raționalitate și umblatul, cotrobăitul după cauze și explicații nu sunt binevenite aici. Aici e suficientă trăirea, retrăirea autentică prin forța amintirilor emoționale.

    Deci, ce a însemnat să cresc în Subcetatea anilor ’50-’60?

    A însemnat șansa de a mă naște și a creste într-o oază de stabilitate emoțională, socială, de valori morale, de cultură, de credință. Această stabilitate este singura care poate da unui viitor adult încrederea în sine și să îl definească ca pe o persoană echilibrată și puternică, să-l ancoreze puternic într-un mod de viață. Chiar dacă și-l schimbă mai târziu, pleacă în viață cu o referință. Modul de viață, munca alături de părinți, complexitatea vieții la țară, unde sarcinile curente sunt extrem de diverse, dau abilități, obișnuințe mult mai multe decât pentru copiii crescuți la oraș, de exemplu. Copilul crescut în spatele blocului, în zgomot de mașini și poluare de toate felurile, sau asaltat de prea multă informație și de prea multe și prea rapide schimbări, nu dobândește, nu percepe întotdeauna esența ființei umane. Sufletul nu învață contemplarea și nici capacitatea de introspecție, nu poate, nu are timp să dobândească profunzime în simțire și gândire. Asta, în cele mai multe cazuri, nu privesc în mod absolutist. Factori precum părinții, microclimatul social, școala, norocul, pot schimba total ce spun eu aici. E o constatare personală statistică, dacă vrei.

    Ca să exemplific doar, viața la Subcetate a însemnat pentru Dănuţ șansa de a citi până la epuizare aproape toate cărțile din două biblioteci, a liceului și cea comunală, fără discriminare și fără preselecție. A fost bine? A fost rău?

    A însemnat șansa de a experimenta, mai în joacă, mai în serios multe proiecte, pe care unii le-ar putea numi trăsnăi, experiențe, prostioare. Aici trebuie neapărat, da, negreșit, să povestesc câteva!

    Prin clasa a 5-a sau a 6-a, eram fascinat de aviație. Eram abonat la revista „Știință și tehnică”. Am proiectat un planor și, culmea, spre surpriza mea, tata, de obicei foarte cumpătat și zgârcit chiar, a fost de acord să îmi dea materialele necesare. Am lucrat toată toamna la el, și toată iarna, în casă, în camera din jos, din josul pârâului, camera care nu era încă terminată. Spre primăvară, l-am terminat. Surprinzător pentru mine, tata venea și mă întreba cum merge, verifica soluțiile tehnice și nu știam de ce; avea tot timpul un zâmbet discret pe sub mustață. Deci am terminat planorul, i-am pus aripile și așteptam să se topească zăpada ca să îl încerc, prin rulare din vârful coastei și să aterizez lângă pârâu, pe tău. În ziua în care am vrut să îl scot din casă, mi-am dat seama că aripile sunt așa de lungi că nu aveam cum să îl scot pe ușă. Tata, care bineînțeles era prezent, cu zâmbetul lui enigmatic, mă întrebă foarte serios: „No, măi Dănuţ, păi să dărâmăm peretele ca să îl poți scoate?” Bine-înțeles că după ce l-am terminat, mi-a interzis să îmi dau drumul cu el de pe coastă!

    Pe când aveam 5-6 ani, tata începuse să mă ia cu ei la treierat, cu batoza, pe sate, de pe la Răstolița până pe la Deda sau Dumbrava. Mai am și acum foarte viu sentimentul acela de viață la țară în perioada recoltei, cu livezile frumos mirositoare, cu hambarele care se umpleau cu sacii de grâne proaspăt treierate de batoza lui tata, cu oameni muncind de dimineața până seara, fără odihnă, dar cu plăcere și cu pasiune. Îmi plăcuseră așa de mult satele, bărbații vânjoși și muncitori, femeile frumoase, copiii și… copilele, hmm! Când m-am întors, i-am spus mamei că atunci când voi fi mare, o să îmi iau șapte neveste, câte una din fiecare sat în care fusesem… Istoria asta făcuse ocolul satului… E adevărat că prin adolescență mă oprisem odată în Dumbrava, să văd dacă pot da de urmele uneia din cele șapte – brunetă, cu părul lung și strălucitor, cu ochii negri ca doi cărbuni, plini de viață.

    Să povestesc despre când, iar, experimentam rachete cu celuloid și una, în loc să o ia în sus, a luat-o aiurea, a intrat printr-o mică gaură în fereastra atelierului și a trecut exact pe lângă urechea lui tata? Sau alta, pe care o pusesem pe o bărcuță, pe apa pârâului din spatele casei, și care a explodat? Venise milițianul să ancheteze cine are (ilegal) armă de foc…

    Să vorbesc despre șansa pe care am avut-o când unul din profesorii noștri m-a luat pe mine și pe un alt coleg și vreme de 2 luni am verificat, pus în funcțiune și învățat cum funcționează toate aparatele din laboratoarele de fizică și de chimie ale liceului ?

    Sau despre șansa de a avea un profesor de matematică, interesat de noi, elevii, în așa măsură încât după ore, fără să fie plătit, ne ghida în rezolvarea problemelor de la gazeta matematică ca să facă din noi rezolvitori permanenți ai revistei?

    Toate acestea înseamnă șansa de a fi avut în sat o școală cu profesori minunați, cu profesori care au fost în stare să organizeze și să ia aproape toți elevii într-o lungă excursie, traversând jumate din țară în două vagoane de tren de călători transformate în „vagoane cămine”, cu cantina după noi, cu administratorul internatului, ca să avem tot ce ne trebuie. Ne opream în gări, ne garam pe câte o linie de tren secundară și profesorii ne însoțeau să vizităm localitățile, uzine, muzee, școli, locuri speciale. Când ne-am „învățat” țara pe viu, eram prin clasa a 3-a, cred.

    The Trifans, 1972
    The Trifans, 1972

    DD: Mi-amintesc cu plăcere de acea excursie prin țară. Am participat și eu…

    DLT: Viața la Subcetate a însemnat însă și a trăi alături de frații și de sora mea: de Ilie, decanul de vârstă, eternulaventurier, un fin intelectual și un meseriaș de excepție (mecanic), cu o mână de aur aș zice, mentorul meu de viață pentru o perioadă, de Radu, impiegat și lucrător în transporturi feroviare, un bărbat cuceritor prin buna sa dispoziție, prin încrederea pe care o transmite în jur, de Doina, profesoară de limba franceză și spaniolă, o pasionată de profesia sa, atentă, generoasă, extrem de exigentă și, mai apoi, Ghiță, un alt pasionat, inginer mecanic, inginer prin definiție, dar idealist și boem într-o bună măsură, și de Emil, inginer de asemenea, geolog, dar cu multe talente artistice ca muzica, pictura, fotografia, bourré de talents ar spune francezul. Aș avea, preț de câteva volume, istorii cu fiecare din ei …


  • Despre dor (2/3)

    de Dan Lazăr Trifan


    Interviu publicat în cartea „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate

    Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, 2014


    DD: Cum ați trăit anotimpurile la Subcetate?

    DLT: Hmm!… Anotimpurile!… Probabil că Vivaldi, într-o viață anterioară, a fost român și și-a trăit copilăria la Subcetate… E convingerea mea intimă, dar rămâne între noi doi, ca să nu ne râdă lumea…

    1'st of March
    1’st of March

    Primăvara începea întotdeauna cu povestea mărțișoarelor, la școală, acasă… Allegro, Largo și Danza pastorale, după Vivaldi…  Zăpada care începea să se topească, pârâul din spatele casei, care își umfla apele, ajungând uneori în curte și grădină… umblatul cu picioarele goale prin ape și noroaiele încă reci…

    Poveste inedită: într-o primăvară, apa din râul care trece prin spatele casei inundase curtea și grădina, până pe la genunchi, intrase și în casă… Bunicul și bunica, care locuiau la deal, veniră prin apă să ne scoată din casă; bunica, cu poalele suflecate, intră în casă, ia oala cu sarmale de pe sobă și pleacă; bunicul strigă după ea: „Da’ copiii, Ioana?” La care ea răspunde: „Copiii trebuie să mănânce, Ioane!”

    Mai apoi, mi-amintesc de plecatul cu prietenii și fetele la cules de ghiocei prin poiană, peste Mureș, că acolo apăreau mai întâi… Prin aprilie-mai, când începe să înverzească iarăși totul, când pământul aburind, respirând, parcă, așteaptă plugurile să iasă, în curtea lui tata se reparau și se ascuțeau plugurile în serie, aliniate frumos, când erau terminate, la gardul de la grădinuță … Când înfloreau merii, în luna mai, în duminicile însorite, ieșeam pe tău să jucăm țurca… Mi-amintesc de plecatul la arat, cu tractorul și plugul făcut de tata, pe dealurile de primprejur, pentru săteni. O muncă dură, grea, dar care îmi făcea plăcere. Duminica dimineața, când era liniște și sătenii îmbrăcați frumos în haine de sărbătoare se îndreptau spre biserică pentru slujbă, tata citea ziarul la masa din bucătărie, iar mama povestea cu noi vrute si nevrute…

    Vara, un pic de școală încă și apoi vacanța mare. Vivaldi îi spune Aleggro non molto, Adagio e piano, Presto e forte și Presto.

    Scytheman
    Scytheman

    Vacanța copiilor de atunci era altfel, era în general muncă, la câmp, prin grădină, prin gospodărie, ajutând părinții. Unii mai norocoși (noi am fost!) mai prindeau o tabără de vară pe undeva, la munte sau la mare, de una sau două săptămâni. Mai târziu, când am mai crescut, vara însemna a lucra la fabrica de cherestea din Hodoșa, pentru a aduna bani de haine. Nu mi s-a părut niciodată greu, era modul de viață normal, acceptat implicit. Eram mulțumit și eu, și ai mei.

    Luna iulie, cu căldurile intense bătând peste lanuri (aud Presto e forte acum!) și ploile de Sf. Ilie, care fac grânele să crească și să dea în pârg…O mică paranteză aici: am aflat la un moment dat istoria Sfântului Ilie, care îl tot întreba pe Dumnezeu când vine ziua lui, ca să dea cu ploi, fulgere și tunete, și Dumnezeu îi tot spunea: „Păi, așteaptă, că mai e încă…” și apoi: „Păi, a trecut…”, după care, Sf. Ilie, ca să nu mai piardă ocazia, da cu ploi și înainte și după ziua lui!

    Deci, după iulie, venea august, când se întâmpla un eveniment mai special: plecam cu toții, sau aproape toți, la pădure, la Gălăuțaș, la coasă, în grădina Dobrenilor. O săptămână de viață în sălbăticie, în mijlocul naturii, cu muncă destul de pretențioasă, dar plăcută. Necazul meu era cu ascuțitul coasei, că nu tăia niciodată cum trebuie. Și… când coasa nu taie, tragi de ea de îți pleznesc toți mușchii! Până într-un an, când am avut o coasă mare și lată, care tăia ca briciul… E de nedescris senzația aceea când, dimineața devreme, pe rouă, avansam pas cu pas, brazdă cu brazdă, în rând, unul după altul, cu frații și cu tata, tăind iarba, fără să ne vorbim, în tăcere, ca într-un ritual ancestral, învățat nu se știe de unde și nu se știe cum, așezând în urma noastră iarba în brazde grele, mirosind proaspăt și frumos. Sunetul și ascuțitul coaselor, cântecul ierbii care se culca pe coasă, pauzele în care se auzea un solo al cutei care trecea peste ascuțișul coasei, cosașii care săreau prin iarbă stârniți de coasele noastre. Urma adusul fânului acasă, pe înserat, în carul mare, plin, greu, imens, în urma tractorului, pe drumuri bolovănoase, dificile, cu gropi și obstacole. Merita însă efortul, pentru a avea, seara, după ce totul era terminat, după o baie în apa rece a pârâului din spatele casei și masa de seară pregătită de mama, să ajungem să avem sentimentul lucrului bine făcut, terminat, împlinit, mulțumiți de noi și de ce am făcut.

    Threshing campaign
    Threshing campaign

    Toamna – Allegro, Adagio molto și iar Allegro, dar cu un conținut diferit – când nu eram încă la școală și chiar și după ce începeam școala o vreme, era perioada treieratului grânelor. Îmi amintesc perioada în care tata pleca cu batoza pe sate și mă lua și pe mine, începând încet, încet să îmi dea sarcini pe măsura vârstei mele. Ar fi multe de povestit aici, impresii și întâmplări frumoase și unele hazlii.

    De la o vreme, însă, după perioada colectivizării, nu mai era așa frumos. Bogăția sătenilor a devenit sărăcie, amabilitatea localnicilor s-a transformat în indiferență și amărăciune. De la buna și omenoasa primire, de care ne bucuram odinioară, am ajuns să dormim prin poduri de grajduri (saivanuri), până ce, la un moment dat, tata a renunțat să mai practice treieratul. Subcetatea a scăpat de colectivizare, datorită opoziției oamenilor, dar și geografiei colinare, care nu permitea agricultura pe mari suprafețe.

    Mi-amintesc nu numai de lucrul la câmp, de culesuri, ci și de câmpurile devenite goale și libere, pe care eram trimiși noi, copiii, cu animalele la păscut, fără a mai avea restricții de unde și când

    Spre începutul iernii, mai aveam cu tata o perioadă de tăiat lemne, cu circularul construit de el, pe la săteni, pentru lemne de foc sau despicat în lung bușteni lungi și grei de brad sau fag, pe care oamenii îi aduseseră din pădure pe la sfârșitul iernii precedente, pe zăpadă. Allegro, Adagio molto și iar Allegro descriu perfect decembrie cel senin și sărbătoresc, calmul, liniștea albă a lui ianuarie și frigurile dure din februarie.

    Perioada sărbătorilor de iarnă? Povești desprinse din basme. Basme trăite. Crăciunul, bradul de Crăciun împodobit frumos, colinzile vocilor de copii sunând așa de frumos sub cerul cristalin al iernii, despicând pe ici pe colo liniștea nopții, cozonacii, prăjiturile mamei, sarmalele, tăiatul porcului, era una din perioadele din an în care mai reușeam să ne adunăm cu toții acasă de pe unde plecaserăm, spre bucuria disimulată, dar până la urmă evidentă, a mamei și a tatei. O vacanță de bucurii, de reîntregire, de reîmprospătare sufletească. Cu anii însă, distanțele s-au mărit între noi și se întâmpla din ce în ce mai rar să ne putem bucura de prezența tuturor de Crăciun sau Anul Nou în casa părintească.

    Iarna era vremea zăpezilor abundente prin anii ’50-’60… Albul frumos al iernii, liniștea așezată peste sat – activitățile la țară nu sunt așa de intense iarna -, ieșitul cu prietenii la schi peste dealuri și păduri, cu tot felul de aventuri, cu scrânteli de oase sau răni, sau ieșitul la patinaj cu patine improvizate, făcute de noi, după rețete inventate, sunt de neuitat. Un anotimp al reflexiei interioare aș zice. Așezat ca într-un ceaun, satul permitea temperaturi mult mai scăzute fiindcă nu era vânt. Primul meu palton mi l-au cumpărat părinții în primul an de liceu la Târgu Mureș. Până atunci, iernile le făceam în pulovăr gros de lână, căciulă, mânuși și bocanci de iarnă.

    DD: Spațiul copilăriei și trăirile din casa părintească vă creează nostalgii?

    DLT: Nostalgii? Uneori, când timpul și ocupațiile permit gândurilor să vagabondeze libere, în timpul călătoriilor mele lungi, îmi lipsește acel acasă care, în fapt, în realitate, nu mai există de mult, dar din care, purtăm cu noi, toți, o părticică, oriunde am fi. În rest, viața, în duritatea și imuabilitatea drumului ei, ne confruntă cu realități diferite și cu adevărul că trecutul nu se mai poate repeta niciodată. Totul se schimbă, totul e schimbat azi, locurile, oamenii, obiceiurile. Ne rămâne însă zestrea aceasta sufletească, cea care ne ajută să ne regăsim pe noi înșine, oriunde, oricând. Dacă reușim să luăm și să păstrăm acest acasă cu noi, în suflet, ne vom simți acasă oriunde în lume, pe orice meleaguri. Integrăm acest trecut în prezentul de zi cu zi, în realizările de zi cu zi. Ne doare când oamenii pe care îi prețuim nu mai sunt…

    Da, mi-e dor să o mai văd pe mama la războiul de țesut, sau să o văd venind pe uliță, cu mâinile încrucișate sub bunda pe care o știu de o viață. Mi-e dor să îl mai ascult pe tata povestind dezertarea de la nemți, și întâmplările lui din război, sau să lucrez cu el în atelierul de fierărie.

    Nostalgii? Da, le am. În iernile lungi, când obosit să mai dau zăpada enormă din fața geamurilor ca să am lumină în casa din Quebec, în avion în drum spre Kigali, sau în așteptările lungi prin aeroporturile din Nairobi sau Paris. Da, le am și îmi îndulcesc viața, sunt norocos că le am.

    DD: Traseul dumneavoastră existențial?

    DLT: Traseul… Interesant termen folosești… Într-un traseu, cineva se deplasează trecând printr-o succesiune de puncte distincte… Da, în spațiu mă deplasez, dar în timp… Eu simt mai degrabă că timpul trece peste mine și că mersul timpului e continuu, nu discret, nu compus din puncte… Timpul e cel care trece peste mine și eu încerc să îl frânez, să profit la maxim de fiecare secundă care mă traversează, să o savurez, să îi simt culoarea, gustul, tendințele, efectul, să îi întârzii trecerea, să întârzii moartea fiecărei secunde, să îi amân dispariția… Hhmmm! Prea multă filozofie, nu ?

    Danutz in the 60s
    Danutz in the ’60s

    Bun, să începem cu începutul, care, desigur, nu poate fi decât la Subcetate. Sunt multe amintiri, dar să începem cu instituționalizarea lui Dănuţ, când am avut un început excelent de grădiniță, doar că frecventarea grădiniței s-a oprit la prima zi…Viața din afara ei era mai interesantă. Școala apoi, unde în prima zi am întârziat și nu am mai găsit loc în bancă decât în fundul clasei, și, desigur, m-am îndrăgostit din prima zi de frumoasa Elena. (Rămâne secretul nostru, ok ? Nu știe nimeni despre asta, nici măcar Elena!)

    Am aflat recent că în vara dinainte de a ajunge eu la școală, aceasta fiind în construcție, grație neprețuitului profesor Andrei Cotfas, cel care a păcălit autoritățile comuniste și a obținut fondurile pentru a construi liceul, eu culegeam pietre de pe drum, le adunam în buzunare și le duceam pe șantier, spunând muncitorilor să se grăbească și să gate școala pană când ajung eu să încep clasa I.

    Școala, cu învățători și profesori de inimă și de mare calitate! Am cam fost premiant, cu excepția anilor în care am avut nota scăzută la purtare…

    Liceul l-am făcut la Târgu Mureș, profitând de reînființarea liceelor industriale, locuind la surorile mamei și mai apoi cu fratele meu, Ilie, sau, în ultimul an, la căminul liceului. Trecerea de la viața de sat la cea de oraș a avut evenimentele, șocurile ei, care m-au marcat puternic… Acomodarea, adaptarea la viața de oraș a avut prețul ei și l-am plătit din plin, dar, cum se zice, experiențele dure care nu ne omoară ne întăresc. Cu postura de premiant, vezi aceeași istorie ca și în școala generală, dar am studiat cu plăcere și profund toate materiile, de la cele de specialitate până la literatură, ceea ce m-a propulsat la olimpiade de matematică, fizică, limba română, sau la activități ca radioamatorismul, orientarea turistică, gimnastica, judo. Și ca să nu încarc prea mult cheltuielile părinților, dădeam meditații sau lucram cu fratele meu Ilie, la reparat mașini. Ilie ar merita o carte aparte, un roman întreg, aș zice, dar în interviul tău nu e suficient spațiu pentru câte istorii aș avea cu el !

    Și… pe la sfârșitul liceului, după ani de zile în care mă vedeam în industrie, inginer de aviație sau electronică, am decis că trebuie să schimb și am optat pentru… astronomie, așa că m-am prezentat la admitere la Facultatea de Matematică din București. Doar că astronomia a cam fugit de mine, am prins-o în ultimul an de abia, așa că între timp am trecut prin informatică, mecanică teoretică și magnetohidrodinamică, terminând cu o cercetare de vârf în teoria undelor de șoc în plasmă. Soarta studenților din generația mea era însă pecetluită. Unul din profesori, Dl. Ioan Roșca, matematician de prestigiu, fost coleg de clasă la Subcetate cu Doina, sora mea, ne-a spus la un moment dat: „Pe voi o să vă înghită informatica și calculatoarele!” Și așa a fost. Am ajuns informatician la uzinele „Electronica”, unde traseul m-a purtat de la programator la inginer de sistem, la șef de atelier, în final, șeful compartimentului de informatică. Am uitat să spun că în ultimul an de facultate m-am căsătorit cu o bucureșteancă, Virgilia, profesoară de matematică, o pasionată de profesie, de matematică, dar mai ales de a învăța copiii matematica. Virgilia este și mama celor trei copii ai mei, Mircea, Alexandru și Ileana, realizarea majoră a întregii mele vieți.

    Ca o anecdotă, deși e reală: mă ferisem, în gândurile mele despre viitor, de câteva lucruri cum ar fi: să nu locuiesc într-un oraș mare, să nu devin șef, să nu locuiesc la bloc, să nu lucrez în industrie și… să mă feresc de bucureștence. Ei bine, m-am ferit degeaba, că le-am avut pe toate ! Am rămas în București, am ajuns șefu’ aproape tot timpul, ne-am cumpărat apartament la bloc, am lucrat în industrie timp de 24 de ani și m-am îndrăgostit… de o bucureșteancă. Probabil că așa a fost să fie, ce ți-e scris în frunte ți-e pus !

    Am avut șansa unor copii deosebiți, talentați, muncitori, inteligenți, iar, profesional, am avut șansa să fiu printre cei aleși să conducă proiecte majore, de pionierat pe plan național, aș zice.

    Primul calculator personal, destinat marelui public, de exemplu – unul din proiecte -, a fost pus în fabricație de o echipă în care am contribuit în mod determinat, trecându-l de toate aprobările, de filtrele comuniste, sub numele ridicol de „automat programabil de instruire”, pentru că autoritățile comuniste nu concepeau ca cetățenii de rând să aibă așa ceva acasă: un calculator.

    Am gestionat două proiecte mari de sisteme informatice, pilot, de urmărire a producției în timp real, noutate în România: unul de inspirație germană, altul conceput în România, ambele implementate la uzina la care lucram, „Electronica”.

    „Revoluția” (între ghilimele, să ne înțelegem!) din ’89 m-a prins în primele rânduri ale naivilor care au crezut că pot schimba ceva de la o zi la alta. Evenimentele m-au împins iar în poziția de leader, fiind cel care a trebuit sa organizeze, din culise, niște schimbări în uzina în care lucram. Am produs schimbări, am forțat schimbări, dar am realizat, după o vreme, că nu am făcut decât să tăiem vârful piramidei. Piramida s-a săltat cu un nivel mai sus și totul s-a păstrat în stare operațională. Ar trebui mai degrabă să îi spunem „caracatiță”, nu piramidă.

    Mai apoi, una din primele firme de informatică înregistrate în București a fost „Casa de Software WDS”, pe care am înființat-o cu câțiva colaboratori și cu care am pus în funcțiune, în mai puțin de un an de zile, un sistem informatic de spital, pe una din primele rețele de PC -uri din România. Au urmat ani grei de muncă intensă, delegații prin toată țară, la clienți, începând din București la Constanța, Brăila, Tulcea, Galați, Bacău, Baia Mare, Turnu Severin, Craiova, trecând prin a doua firmă, și a treia, dezvoltând aplicații informatice pentru diverse sectoare, începând de la firme de contabilitate, până la fabrici de pâine sau de avioane.

    Québec, Musée de la civilisation, 2006
    Québec, Musée de la civilisation, 2006

    Copiii creșteau, societatea evolua, piața era în formare, concurența în devenire și nu întotdeauna loială. După un timp, am renunțat la inițiativa privată și am trecut la o firmă de asigurări, ca director de departament informatic. Fiul cel mijlociu, Alex, a început la un moment dat să întrebe de ce nu emigrăm. Nu am fost de acord la început, dar   i-am făcut pe plac și am încercat, o dată fiind refuzați. Alex a continuat să insiste. La o analiză mai aprofundată însă, am decis, totuși, să plecăm. Nu pentru binele părinților, eu și soția având deja cariere realizate, ci pentru a asigura copiilor o deschidere de viață. Așa se face că pe 8 august 2000 aterizam în Montreal cu statutul de rezidenți permanenți.

    După 10 ani în aceeași firmă, o companie IBM, am decis să revin pe cont propriu și am trecut să lucrez ca și consultant independent. Am avut ocazia să câștig destulă experiență nord-americană, pentru o diversitate de clienți din Canada și Europa, dar, și cu câteva contracte personale, cu proiecte finanțate de Banca Mondială pentru țări din Africa. Momentul de față mă găsește cu propria mea firmă de consultanță în tehnologii informaționale, plus o mică agenție artistică, prin care furnizez contracte câtorva grupuri de muzicieni.

    Familia? Altă istorie… adunată, împrăștiată, adunată parțial, refăcută în altă structură, iar desfăcută, probleme majore de sănătate în familie – din fericire rezolvate sau în curs de rezolvare, și, în final, hmm!… Da…, copiii sunt mari, independenți, uneori mă simt ciudat, că nimeni nu mai are nevoie de mine, dar, face parte din viață, nu ? Mai găsesc întotdeauna pe câte cineva care să aibă nevoie de un sprijin, sunt un fel de „life facilitator” cum se spune în engleză. Unii trăiesc pentru ei, alții sunt croiți să trăiască pentru ceilalți, așa se simt ei bine.



  • Despre dor (3/3)

    de Dan Lazăr Trifan


    Interviu publicat în cartea „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate

    Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, 2014


    DD: Ați schimbat liniștea satului transilvănean cu tumultul vieții bucureștene, apoi v-ați integrat culturii canadiene. Locul fiecăruia este acolo unde el poate fi firesc și convingător în tot ceea ce face. Asemănările și diferențele, nu doar între persoane, ci și între culturi, conferă frumusețe vieții. Omul este în permanentă căutare, căutare a Sinelui, dar și a posibilităților de exprimare. Ați găsit posibilitățile dorite de exprimare în Canada?

    DLT: De exprimat, te poți exprima oriunde – bun, aproape oriunde. Ceea ce face diferența, însă, e să poți convinge ceva lume să te asculte, și măcar câțiva, să te urmeze. Altfel e ca a vorbi cu pereții sau a predica în pustiu.

    Fiecare societate, fiecare cultură are părțile ei bune și mai puțin bune. România a fost considerată, după ’89, ca un nou „eldorado” pentru o anumită categorie de oameni de afaceri. Piețele africane, avântul economic din unele țări africane creează oportunități neașteptate. Stabilitatea și forța financiară a Europei oferă de asemeni oportunități.

    Canada, Quebec-ul are un alt fel de ofertă socială: libertate de exprimare, deschidere, toleranță, multiculturalism, stabilitate socială, nivel performant de servicii sociale și sprijin al inițiativei în orice domeniu – lucruri cu care nu ne întâlnim în cultura comunistă sau ceea ce se numește spiritul balcanic(ironic!), cum ar fi: dreptul la a greși, de a se simți bine în pielea proprie, de a gândi și a privi pozitiv viața, de a vorbi când ai o problemă, nu a o ascunde din mândrie sau mai știu eu din ce motiv abscons -, apoi civilizația comportamentală, amabilitatea, voluntariatul social, o societate în care nu întâlnești așa de des pe „nu se poate”, corupția mai redusă sau măcar nemanifestată absolut peste tot, deschiderea spre nou și spre cunoaștere.

    Fiica mea lipsește la un curs odată. Îl sună pe profesor, o zi după, își cere scuze, iar profesorul îi spune: «nu-i nimic, doar ai dreptul să lipsești», după care îi trimite pe email conținutul cursului, ca să poată recupera. Această toleranță, deschidere, acceptare a greșelii, a imperfecțiunii umane face parte, până la urmă, dintr-un anumit nivelul de cultură socială, maturitate socială.

    Aspecte mai puțin pozitive există peste tot, fără ele nu se poate, perfecțiunea e în cel mai bun caz o tendință, niciodată o realitate concretă, nici într-un caz o realitate umană. Un slogan politic practicat aici, în Quebec, la un moment dat spunea „a fi diferit este o calitate”. Dincolo de izul politicianist și utilizarea în general demagogică, o societate care este în stare să profite de aceste diferențe are un mare avantaj în a-și accelera progresul. Trăim azi în ceea ce se numește „global village” și a integra fără a asimila, a crea ceva nou prin fuzionare, în creuzetul social, fără a distruge, este o artă a politicii sociale contemporane pe care puține țări o au. Canada o posedă, în mare parte. Quebecul o are de asemeni, cu particularitățile lui de insulă francofonă într-o lume anglofonă.

    În ce privește locul fiecăruia, există o zicală românească: „omul sfințește locul”. Acum, desigur, putem nuanța, anumite locuri se „sfințesc” mai ușor decât altele…

    Privind diferențele culturale și integrarea socială și culturală, prima condiție de integrare este să te definești pe tine însuți ca apartenență socio-culturală. Încă o dată, vorbesc de integrare, nu de asimilare. E punctul meu de vedere, poate alții văd diferit această integrare. Mulți pleacă pentru a-și nega trecutul, pentru a uita. Negarea originilor, a culturii în care ai crescut și te-ai format ca persoană, eu o consider o formă de disimulare a incapacități de te fi integrat mai întâi în propria ta cultură. Indiferent de motiv și de justificări uneori reale. Niciodată în viață eu nu am simțit așa de puternic, așa de stringent nevoia să îmi declar și să îmi definesc apartenența la spațiul cultural, istoric și emoțional românesc. Trăind în țară, în interiorul culturii în care te-ai născut le iei pe toate de-a gata. Nici nu le gândești, nici nu conștientizezi, nici nu apreciezi, nici nu știi că le ai, toate acele valori care definesc propria ta cultură și, în final, pe tine însuți. Când însă ești confruntat, opus, pus față în față cu diferențe, cu alte culturi, cu alte valori, cu alte obiceiuri, când ești întrebat de zeci de ori pe zi „vous venez d’où” – de unde veniți – nu poți răspunde, pur și simplu: din România, pentru că România nu e doar un simplu spațiu pe o hartă. Simți nevoia să iți afirmi apartenența, să iți prezinți oferta personală de cultură ca să poți echilibra ceea ce oferă localnicii, ca să poți dovedi că aduci ceva specific, ceva nou, și că nu ai venit să iți uiți rădăcinile și să pretinzi că ai devenit canadien, sau quebecois în câteva zile, învățând rapid jargonul lingvistic local. Probabil că se poate și așa. Nu am simțit că acesta ar fi modul meu de a proceda. Pot oferi mult mai mult, având în spate o istorie și o cultură solidă, milenară. Dacă o cunosc și dacă fac parte din ea, și dacă nu o neg. Am simțit nevoia să completez lipsa de informație, să corijez imaginile false despre România, asociată și redusă în percepția multora la numele Nadiei și al lui Ceaușescu, sau Dracula. Un tânăr român, fost coleg de liceu cu Ileana, fiica mea, pe la sfârșitul adolescenței a obținut o bursă de studii în SUA. În primele săptămâni, mărturisea: am simțit o nevoie imperioasă, imediată să răspund la întrebări ca: cine sunt eu, de unde vin, ce caut eu aici. Simțea nevoia să se definească în raport cu noua societate. A început să ceară de acasă CD-uri, poze, obiecte specifice, și-a afișat pe peretele camerei harta și poze din România, asculta muzică româneasca. E faza de conștientizare a apartenenței la spațiul cultural în care te-ai născut.

    Ca să pui în valoare asemănările și diferențele culturale, istorice, de tradiții și obiceiuri, de stiluri de viață, de valori morale, trebuie în primul rând să identifici toate aceste valori și să le accepți. Integrarea e un proces mai de durată, pentru cei care emigrează la vârste mai avansate, și e un proces care nu reușește întotdeauna. Mulți rămân suspendați, undeva între cele două culturi, între cele două spatii existențiale, oscilând, ezitând și, uneori, nemaifiind în stare să își mai găsească locul, nici în ceea ce a fost, nici în ce au în prezent. Alții, mai norocoși, s-au învățat să ia cu ei acel loc de suflet, să îl ia cu ei peste tot, indiferent unde sunt. Ei sunt cei care se simt bine, se simt ca acasă, oriunde ar fi. Le poți spune „dezrădăcinați”? Hmmm! Aș zice că sunt cei în stare să își ia rădăcinile cu ei, mai degrabă. Lorena McKennit spunea, în prefața albumului ei „The Visit” ceva de genul: „Viața e ca în vizită. Și când ești în vizită, în casa cuiva, trebuie să știi cine ești, de unde vii, ce faci și să fii atent la ce impresie și ce amintiri lași în urmă” Să îți pese de propria ta persoană. Suntem deci, în general, în vizită pe lumea asta toata viața, dar aplicat la condiția celui care și-a schimbat țara, e mult mai pregnantă nevoia de auto-identificare și de acel „self-awarness”, „la conscience de soi”, „conștiința de sine” în care știm de unde venim, unde suntem, ce căutăm și ce facem. Dacă ajungi să faci din asta un mod de viață, fără tensiune, fără efort, și în mod natural, te vei simți „acasă” oriunde. Cu observația că ar putea exista și persoane care nu se simt bine „în vizită” pentru că ei percep niște constrângeri și distrug sau alterează, de cele mai multe ori inconștient, frumosul omenesc. Ce să zic? Fiecare cu „elementul” lui: peștele se simte bine în apă, păsările în aer… Să completeze cititorul și cu alte bi/patrupede. Își va dea seama la ce mă refer…

    Unde mă simt eu cel mai bine? Intuiesc că asta voiai să mă întrebi? Răspunsul e: printre oameni. Da, printre oameni.

    DD: Ce înseamnă viața dumneavoastră în afară de profesie și familie? Ce vă bucură, ce vă pasionează?

    DLT: Oamenii mă pasionează, în primul și în primul rând. Mă fascinează individualitatea lor, unicitatea, personalitățile, cultura lor, istoriile lor personale, valorile lor individuale, modul în care evoluează în răspuns la provocările și încercările vieții. Am avut șansa să cunosc foarte mulți, de pe tot globul, extrem de diferiți, și am avut norocul să adun câțiva oameni de valoare printre cei pe care îi consider mai apropiați și prieteni de suflet. E interesant să afli în 10 minute istoria vieții unui șofer de taxi, fost inginer horticol, sau, în câteva ore de călătorie în avion, istoria vieții unei fete frumoase, dar folosită de o bandă de traficanți pentru transport de bijuterii, sau, într-o săptămână de lucru într-o echipă mixtă de experți, istoria fiecăruia, unul venind din insulele Canaris, altul, arab stabilit în Ontario, Canada, altul, senegalez stabilit în Quebec, sau un fost prim ministru african, expert în programe de eliminare a sărăciei.

    E pasionant să îi afli și prin mijlocul limbii vorbite de ei. M-am jucat, să zicem, cu limbile: un an de limba rusă, reluată mai apoi în facultate pentru că lecturile de specialitate le găseam foarte ușor traduse în limba rusă, 12 ani de limba franceză, câțiva de engleză, perfecționată mai încoace în familie, un an de studiu de arabă, maghiara învățată prin liceu, ca să impresionez cu scrisori lungi de dragoste, germana practicată un pic prin anii ’90, când afacerile m-au purtat prin Germania; citesc și scriu grecește. Limba e definitorie pentru oameni. Personalitatea și construcțiile mentale se structurează în jurul elementelor lingvistice. Fiica mea vitregă, Ariane, s-a născut într-o familie bilingvă. Ai putea spune ca are două personalități diferite: când e în mediul francofon și vorbește franceză (dialect de Quebec, bineînțeles!) și când e în mediul anglofon.

    Din plăcere și pentru a aduna împreună lume diversă, ne întâlneam, organizam, de exemplu, într-o vreme, o dată pe lună, un „gathering”, un fel de mică petrecere în spațiul pus la dispoziția noastră de un român, „vigneron” – podgorean, unul dintre cei mai buni din Quebec, proprietarul, în acea vreme, a celei mai vechi podgorii din Quebec – Domnul Radu Jorj – unul din acei oameni excepționali pe care am avut șansa să îi întâlnesc și să le fiu prieten. În jurul mesei, ne adunam de la europeni la nord-americani, africani, localnici sau trecători prin Quebec. Asemenea întâlniri erau aducătoare de o mare satisfacție intelectuală.

    Da, diversitatea socială, culturală, de origini e interesantă, îmbogățitoare, dar… depinde cum și la ce o folosești. O realizatoare TV româncă din Toronto lansase odată pe facebook, ca să își pregătească o emisiune, o discuție cu întrebarea: cât de mult putem accepta compromisul, încălcarea propriilor noastre valori, în scopul de a ne integra într-o societate care nu ne împărtășește integral valorile personale? Cum facem incompatibilul compatibil pentru a ajunge la un „modus vivendi” în acest amalgam cultural, religios, social, de valori morale? Discuția se poate duce între extremele de izolare în mici comunități până la a renunța la integrare, trecând prin invenția terminologică – și faptică – a unor politicieni din Quebec: „acomodări rezonabile”. Humor sau dramatic?

    În rest, ca preocupări, desigur, familia e pe primul loc, profesia mai apoi, dar mai am destule preocupări, de la muzică la grădinărit, de la a călători la a cultiva flori, de la a face poze la a petrece timpul în compania unor oameni interesanți, cu discuții interesante și aducătoare de noi deschideri intelectuale.

    Mă preocupă evoluția „lumii virtuale”, a ceea ce se întâmplă pe internet. E fascinant să descoperi cum se adaptează, cum se reinventează oamenii, relațiile, socializarea, personalitățile individuale, inclusiv dragostea, inclusiv criminalitatea, inclusiv poezia, inclusiv modul de viață. Totul se reinventează în acest spațiu virtual fără limite.

    Îmi place să „bricolez” – sunt doar fiu de meseriaș, nu? -, fie că e vorba de reparații în jurul casei sau electronică, tâmplărie sau mașini. Și ar mai fi încă destule de făcut.

    Mi-ar plăcea să am timpul și liniștea să scriu, de exemplu. Sunt un grăbit tot timpul; se vede, probabil, și din stilul rândurilor de față. Prea încărcat, prea condensat. Textul nu „respiră larg”, nu-i așa Doina?

    Poate la pensie? Hmmm! Nu cred că mă văd în postura de pensionar!

    DD: Balsam pentru suflet este și muzica. Este ea, muzica, o cale de a ajunge la Dumnezeu? Fiul dumneavoastră, Mircea, este pasionat de muzică. Ați dezvoltat împreună proiectul „Valuri de mătase”, generator de multe bucurii. Vorbiți-ne despre acest proiect!

    DLT: Da, e un capitol special și inedit, acesta cu preocupările mele artistice. Îmi amintesc o prezență pe scenă la un spectacol de elevi, prin anii ’60, la Toplița, unde la un moment dat au intrat pe scenă într-un duo de acordeon Doinița Dobreanu și Dănuţ Trifan… Îți mai amintești?

    Prin facultate, am avut preocupări, în cadrul unor studii interdisciplinare de matematică-muzică. Am urmat un an de zile cursurile de armonie și contrapunct la conservatorul de muzică, în paralel cu matematica.

    Valuri de Matase
    Valuri de Matase
    A year's day
    A year’s day

    Dar, în afară de asta și de a asculta, de a consuma muzică în maniera cea mai banală, nu am avut apropieri importante de muzică. Istoria a început în Quebec, unde cea care a devenit pentru o vreme partenera mea de viață este muzician de profesie, flautistă, pasionată și deschisă spre a experimenta. Cu ea și împreună cu Mircea, fiul meu, muzician autodidact, am lansat prin 2004 proiectul „Valuri de Mătase”. Ideea de bază, conceptul artistic este de a găsi, mergând pe firul timpului, locul comun de întâlnire a muzicii tradiționale românești și celtice. Cele două culturi s-au încrucișat în timp. Celții, care până prin 400 Î.C. erau prin Europa (vezi referințele la cultura Hallstatt, Austria), au traversat și spațiul dacic la un moment dat. Au fost puși pe fugă de Burebista din câte spune istoria și apoi, după 400 D.C, și-au început migrația spre actuala Anglie, părăsind continentul. Cultura lor nu a lăsat nimic scris, însă urme, influențe, elemente culturale celtice au rămas în culturile cu care s-au intersectat. Există elemente comune, de exemplu, în muzica veche românească și cea celtică, iar grupul „Valuri de Mătase”, cei doi muzicieni, au prezentat aceste elemente comune, prin stilul lor, prin selecția pieselor, prin aranjamentele și maniera de interpretare. Grupul a produs două albume, „Valuri de Mătase” și „A Year’s Day”, care sunt înregistrate în patrimoniul cultural canadian.

    Implicat pentru o vreme în viața comunității românilor din Quebec, am ajuns să fiu și director artistic, și organizator de spectacole, ceea ce mi-a făcut multă plăcere. A lucra cu artiști, aceste personalități deosebite și „întortocheate”, „afurisite” uneori, e provocator, dar și un privilegiu. Colaborări cu câteva zeci de artiști români, din Quebec sau alte pârți ale lumii, puși pe scenă alături de artiști din Quebec, localnici, m-a îmbogățit sufletește enorm, iar artiștii s-au descoperit reciproc și au fost încântați să vadă că dincolo de diferențe, muzica poate fi un limbaj universal.

    Dacă cineva vizitează siturile web www.valuridematase.com și www.tridamusic.com și siturile web conexe, își va da seama despre ce vorbesc. De prin 2004 am traversat Quebecul cu spectacole, în aer liber, în catedrale, în amfiteatre, la petreceri sau în concerte publice, în muzee sau stații de radio, festivaluri sau concerte promoționale în malluri. Cu grupurile de muzicieni și invitații lor, am cules satisfacții cu prețul unui efort imens, dar a meritat.

    În prezent, mica mea agenție reprezintă câteva grupuri de muzicieni, inclusiv actualul grup al lui Mircea, „Melao International”, cu muzică latino. Am urmat cursuri intensive de salsa în vara anului 2013, ca să pot profita de muzica lor, și ca spectator, nu numai ca impresar și cameraman.

    Dacă muzica ne apropie de divinitate? Viața, spațiul nostru existențial, al fiecăruia, ne oferă, dacă suntem în stare să le decelăm, să le sesizăm, toată paleta de posibilități în ce privește trăirile spirituale, tot ce ar putea exista ca alegere individuală, ca opțiune, ca mod de acțiune, credință, simțire, de la pragmaticul diurn, în care iți pui doar problemele de zi cu zi, materiale, anoste, dar necesare, de la compensarea lipsurilor, până la momentele în care ne deplasăm trăirile spre zone mai spirituale, zonele sufletești, zonele emoționale. E la latitudinea noastră să ne dăm seama de aceste posibilități și să pășim într-o direcție sau alta. Totul e să nu ne lăsăm marcați, definiți, limitați de ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi, în diurnul impus. Muzica poate fi un mijloc de călătorie prin spații spirituale, dacă e privită și folosită ca atare, nu doar „consumată”. La fel și meditația, și rugăciunea, ca și arta, în general. Sunetul cristalin al flautului și sonoritățile strunelor unei chitare, sau inflexiunile vocilor unei corale liturgice, într-o catedrală, ca și o colindă ancestrală cântată a capela în ecourile unui altar pot deschide spații spirituale nebănuite în sufletul oricui. Am avut șansa să avem o vreme, ca dirijoare a coralei bisericii noastre din Quebec, o persoană deosebită, de un mare talent, care a produs cu niște amatori ca mine și ceilalți membri ai coralei un concert religios ce a impresionat până la lacrimi audiența din catedrală. Reascult din când în când concertul sau alte înregistrări pe care le-am făcut cu ocazii similare și… da, pot să spun că muzica te poate transporta, iți poate dezvălui, releva, descoperi simțăminte și trăiri de care nu știai înainte că ești în stare …

    La vremea în care traduc și public versiunile în engleză și franceză ale acestui interviu, aș spune că un răspuns la întrebare ar putea fi dat de Alex, fiul meu mijlociu. Practicant și instructor de kundalini yoga și muzician, el a integrat muzica și yoga, într-un întreg în care divinitatea, frumosul, omenia și omul în sine devin un tot, celebrând armonia, unicitatea și eternitatea vieți. Ar putea răspunde la întrebare și Ileana, a cărei experiențe spirituale au trecut, într-o perioadă, prin spații în care hotarele între imaginar și real, divin și diabolic, material și spiritual s-au diluat pana la a permite o coexistenta imposibila, într-o lume în care muzica poate deveni bivalenta în antonimia (sau identitatea ?) sacru-satanic. Alex zice: nu exista ură și iubire, exista numai iubire.

    Ne aproprie muzica de Dumnezeu ? Sau, mă întreb, dacă nu cumva ne ajută să Îl descoperim, surprinzător, surprinzător de aproape, chiar lângă noi sau în noi înșine, în sufletul nostru, unde a fost și e de fapt tot timpul ?

    HP2007-01-13 013
    Ouagadougou, 2007

    DD: Călătoriile ne hrănesc sufletul, iar dumneavoastră aveți șansa de a călători. Care este locul cel mai minunat pe care l-ați văzut și ce doriți să vizitați?

    DLT: Fiecare loc e special. Totul merită văzut pe glob. Fiecare loc aduce o îmbogățire sufletească și de cultură, prin oamenii care îl locuiesc și prin realizările lor. București, Cluj, Constanța, Timișoara, Iași sau orice sat din România, le privesc cu același interes ca și marile metropole ale lumii: Paris, Londra, Frankfurt, Berlin, Budapesta, Praga, Viena, Lausanne, Havana, Toronto, Boston, Montreal, sau Ouagadougou, sau Kigali, sau Nairobi, sau orice sătuc pierdut „dans la brousse”, în spațiul african, sau micile localități cochete din Bretania, sau lanțul de localități cochete și castele în vârful munților, de pe valea Rinului. Îmi place să călătoresc. În compania unor oameni deosebiți, mai ales. Ce nu poți împărtăși cu nimeni nu are valoare.

    Rămân însă în memorie unele imagini mai puternice decât altele prin semnificația lor. Am o poză din Ouagadougou, de la fereastra hotelului, unde se vede, pe de o parte, curtea hotelului, luxos, modern, curat, cu piscine interioare, și, dincolo de zidul de ciment, un teren cu solul roșu, cu murdărie și resturi răspândite peste tot, cu niște localnici fără adăpost, stând sub un copac. Mai am destule locuri de vizitat pe listă: America de sud, Asia, Oceania, Rusia. Mai am încă multe de văzut și în România, și în Europa.

    DD: Care din visele din copilărie le-ați realizat?

    DLT: Oh, visele copilăriei! Așa de multe, că ar trebui câteva vieți numai pentru încercări, dară-mi-te să le și atingi! Da, realizări? Am lansat în lume trei copii, am contribuit și mai contribui încă la succesul în viață a mai multora, am fost și mai sunt ceea ce se cheamă un „life facilitator” pentru mai multe persoane, am călătorit, am devenit un profesionist de reputație internațională, zic unii, dar nu am zburat încă cu planorul construit de mine în casă, nu am ajuns aviator, și nici constructor de avioane. Mircea e, însă, inginer în aerospațiale! Nu am ajuns să mă exprim foarte liber prin muzică – știu un pic de pian și ghitară -, dar copiii – Mircea, Alex, Ileana, Ariane – o fac cu vârf și îndesat. Nu am învățat să desenez sau să pictez, dar Ileana o face, și încă nu am descoperit antigravitația, și încă nu am scris nici o carte …

    Nu are legătură cu visele copilăriei, dar cea mai mare nerealizare e aceea de a nu fi fost mai aproape de părinți atunci când erau în viață, de frați și de soră, de locurile natale… E una din marile mele dureri pe care le port cu mine. Nu cred ca aș fi realizat lucruri de excepție.

    Mă nedumerește și acum faptul că m-ai selectat pentru cartea ta alături de nume de prestigiu, printre oameni de mare talent și cu contribuții majore în spațiul social, cultural, științific, artistic, literar.

    DD: Vreți să păreți modest, dar sunteți un om deosebit și vă mulțumesc că ați acceptat să ne vorbiți cu atâta sinceritate, căldură și bucurie despre personalitatea dumneavoastră atât de fascinantă, vă mulțumesc pentru posibilitatea de a ne îmbogăți cunoscându-vă trăirile și profunzimile gândurilor dumneavoastră.

    DLT: Aș categorisi realizările mele normale. Inclusiv greșelile sunt „normale”. Fără greșelile comise aș fi putut, probabil, mult mai mult, dar nu aș fi învățat atâtea. Am mers doar pe drumul pe care viața mi l-a așternut în față, având grija ca la răscruci, la intersecții să nu o iau într-o direcție greșită, într-o direcție care să nu îmi fie pe măsură, sau să îi afecteze negativ pe cei din jur.

    DD: Tot ceea ce ați realizat până în prezent se datorează unui anume crez ?

    Un crez…Nu știu ce să spun… E mult spus. Un „crez” presupune un pic de fanatism, un pic de orbire involuntară, un pic de limitare existențială. Eu sunt, cred, mai degrabă un experimentator, cineva căruia îi place să se joace cu frontierele, cu ideile, cu limitele lui însuși; piedicile și barierele sânt provocări pentru cei ca mine.

    Dar, ceea ce m-am străduit să urmez în viață, ceea ce am încercat tot timpul, și ar putea fi considerat un „crez”, într-un fel, e ceea ce tata, ardelean prin definiție, mi-a spus odată: „Indiferent ce faci în viață, fă bine!”…

    Dar nu mă întrebi de planuri de viitor, cum se face ?

    DD: Cu mare drag o fac. Vă poftesc să ne vorbiți despre acestea, dacă vă face plăcere. Vă rog!

    DTL: No, păi dacă m-ai întrebat așa de insistent, îți răspund.

    În primul rând, aș vrea să planific să am niște nepoți. Nu ține de mine, zici ? Da, așa e… Îmi place să am copii mici împrejur. Îți umplu casa, și sufletul, și viața. Dacă ai mei copii nu mă ajută… va trebui să mă descurc singur?

    Mai am câteva continente de văzut. Foarte mulți oameni de cunoscut. Mai sunt, de asemenea, câteva persoane prin jurul meu, care mai au nevoie de mine un timp, până se pun pe picioare proprii, după care… cine știe …

    Plănuiesc să vin mai des acasă. La unul din „acasă”, la cel din Subcetate.

    Plănuiesc să încep să scriu. Nu memoriile, că încă, zic, sunt prea tânăr. Proză și poezie de dragoste. Câteodată cu spini e dragostea – îl plagiez un pic aici pe Mitică Hurubă.

    Mai plănuiesc să continui cursurile de dans latino.

    Un plan mai practic un pic: am de amenajat o grădina mare, nouă, în care să plantez legume, flori, cocozari negri din care scot, ajutat de Mircea, vinul după rețeta lui tata, modificată un pic. Al meu duce mai mult spre vin de gheață sau spre porto.

    Pe plan profesional, m-aș întoarce la studii. Poți fi student aici, în Quebec, la orice vârstă. Am în minte câteva teme de cercetare științifică interesante, pe care le-aș relua: antigravitația, compoziția muzicală algoritmizată și undele de șoc în plasmă.

    Și mai plănuiesc să continui să îmi pun întrebări fără răspuns, un fel de nonsensuri cele mai multe, cum ar fi: ce caut eu pe lume, de ce trandafirul are spini, de ce dragostea doare, dacă cândva, cu milenii în urmă, cineva a folosit carul mare de pe cer să aducă fânul acasă, de ce dorul e dulce, de ce îți poate fi drag pământul, de ce nu pot niciodată urî pe nimeni, de ce mă rănesc așa de profund nesinceritatea și lipsa de onestitate și care e secretul mamei de a fi fost tot timpul în pace cu ea însăși și cu întregul univers, chiar și atunci când a avut de suferit.

    DD: Dumnezeu să vă dea sănătatea și timpul necesar pentru a vă bucura de reușitele dorite, să vă mențină sclipirea minții, pentru a vă bucura de spectacolul existențial cu atâtea necunoscute, până la adânci bătrâneți!

    Aștept cu nerăbdare să vă citesc prima carte! Și să ne revedem la Subcetate cât mai des!


    Convorbiri la Subcetate
    Convorbiri la Subcetate
    Convorbiri la Subcetate
    Convorbiri la Subcetate

    Publicat de Doinița-Ana Dobrean in « Viată la Subcetate – revista Consiliului Local și a Primăriei Subcetate, editată sub coordonarea cadrelor didactice de la Liceul “Miron Cristea” din localitate. ISSN 2343 – 8215; ISSN-L 2343 – 8215, 15 ianuarie 2015

    Dan Lazar Trifan este matematician, consultant internațional senior în sisteme informatice, născut la Subcetate; domiciliul actual: ville de Quebec, Canada



  • Despre dor (complet)

      de Dan Lazăr Trifan


    Interviu publicat în cartea „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate

    Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, 2014


    Doina Dobreanu : Domnule Dănuț Trifan, ne bucurăm de fiecare dată când vă reîntâlnim la Subcetate. Vă mulțumim că ați acceptat să realizăm o convorbire via on-line… Autrecut foarte mulți ani de când v-ați desprins de casa părintească. Primul pas a fost spre Liceul din Târgu-Mureș, în anul 1966… Să ne oprim puțin la ambianța casei părintești situate pe malul pârâului Călnaci, în comuna Subcetate, la vârsta copilăriei cu libertate deplină și vise fără de graniță. Cine au fost părinții dumneavoastră, care v-au trimis în lume cu o anume zestre genetică și cu o educație aleasă ?

    Dan with his village
    Dan with his village

    Dan-Lazăr Trifan : Înainte de a începe cu răspunsurile, vreau să iți mulțumesc pentru cinstea de a mă pune alături de numele importante și impresionante de personalități date lumii de Subcetate, oameni ale căror mărturii le-ai adunat în cărțile tale. A fost surprinzător și plăcut pentru mine sa văd câte valori a putut Subcetate să dea de-a lungul timpului. Îi admir pe toți, cu toate că îi cunosc doar pe o parte din ei și nu am avut niciodată o imagine atât de largă, imagine ilustrată în cartea ta. Mă simt onorat și, în particular, privilegiat să îmi aduc contribuția – simplă, de altfel – la o realizare ca aceasta, la cartea voastră de Convorbiri la Subcetate. De asemeni, vreau să recunosc de la bun început că am „trișat” un pic, pentru că răspunsurile mele au fost văzute și anumite date au fost validate, pentru autenticitate, de frații și sora mea, ca și de familia mea, în plus, pentru stil și pentru impact asupra cititorului, de o persoană importantă pentru mine, și neutră, despre care nu am voie să spun…

    A vorbi despre părinții mei, Gheorghe Trifan, George Coaciu (Covaciu -„fierar”), și mama, Viorica Trifan, născută Dobreanu, este un lucru un pic special pentru mine. Aceasta deoarece este simplu și plăcut, dar extrem de dificil. De ce ? E simplu pentru că am un univers întreg de amintiri. Nimic nu poate fi mai plăcut decât să vorbești despre doi oameni minunați. E dificil însă, deoarece pentru mine, pentru noi, copiii lor, și poate și pentru alții, ei sunt creatorii unei lumi întregi, ei sunt creatorii universului copilăriei noastre. Desigur, un univers subsumat universului satului Subcetate, dar la noi, la Trifani, era ceva special, ceva particular. Când zic Trifani, vreau să se înțeleagă familie care s-a născut din unirea unui Trifan cu o Dobreancă… Acest spațiu creat de ei, prin nimic altceva decât prin ceea ce erau, prin ceea ce reprezentau pentru noi, prin ceea ce făceau pentru noi și mai ales prin cum făceau ce făceau, era universul Trifanilor. Un amestec de conformism cu nonconformism, de tradiție și rupere de tradiție, un amestec de viață de țărani simpli, cu viață de meseriaș, dată fiind meseria lui tata, cea de fierar, și preocupările mamei de țesătoare, un amestec de strictețe cu o libertate pe care alți copii nu o aveau, sau nu și-o puteau permite.

    Gheorghe Trifan 1976
    Gheorghe Trifan 1976

    Tata, Gheorghe, născut în anul 1909, în Dămuc, Bicaz, într-o familie de țărani, oieri și plutași, a fugit de acasă la 16 ani, ca să învețe meseria de fierar. Și-a negat tradiția familiei, ca să o creeze pe a lui. A trecut muntele și și-a deschis fierăria în Subcetate.

    A trecut prin primul război mondial ca refugiat, copil fiind, și prin al doilea ca soldat român la nemți și prizonier la ruși. Norocul de a fi un bun român și de a avea o soacră excepțională, pe Ioana Dobreanu, l-au scăpat pe el și pe mulți alții de gulagul sovietic. Bunica, profitând de o scrisoare strecurată în afara lagărului, a făcut pe jos drumul Subcetate – Brașov, și acolo, înfiptă și decisă, a reușit să alerteze autoritățile române, care au aflat, astfel, că sunt români în lagăr și au reușit să îi scape de Siberia.

    Deci, tata a scăpat de gulag, asta ca să ajungă să fie considerat apoi chiabur de comuniști, pentru că avea batoză și tractor, pe care le pregătea de campanie în fiecare toamnă. Batoza o construise singur, în iarna lui 1945, purtat pe scaun din casă în atelier și înapoi, bolnav fiind de gălbinare, după lunile de lagăr în Brașov. Și, ca să nu afecteze viitorul copiilor cu stigmatul de chiabur, a trebuit să-și părăsească familia timp de 2 ani, protejând-o astfel, și mai apoi, pe la sfârșitul anilor ’50, să lase atelierul și să se angajeze ca mecanic la fabrica de cherestea din Hodoșa, înregimentând-se în rândul muncitorilor sindicaliști. Stigmatul a rămas însă, primii doi copii, Ilie și Radu, au fost afectați în scoală de această falsă categorisire.

    Manual drill machine in my father workshop
    Manual drill machine in my father workshop

    Mama, Viorica, născută în 1920, a fost cea mai mare dintre cele 5 surori și un frate. Părinții ei au fost Ioan Dobreanu, cojocarul satului, și Ioana Rus. În casa lor, se adunau seara sătenii să li se citească gazeta și să facă politică. Ramura Dobrenilor, din care faci și tu parte, se trage de la fondatorul comunei Subcetate; știu că tu, Doina Dobreanu, ai studiat și publicat despre istoria satului.

    Ei bine, vorbind despre mama, aici nu pot să nu devin emoționat. Nici nu poți fi altfel când vorbești despre mama, despre mama pe care nu am văzut-o niciodată supărată, niciodată enervată, niciodată să își fi pierdut cumpătul. Îngrijorată, da. Dar în rest, zâmbetul ei discret și enigmatic, știind și înțelegând tot chiar înainte ca lucrurile să se întâmple, trecând peste greutăți de parcă nu ar fi fost. O mână de femeie, mică de statură și subțirică, în stare să miște munții sau să strunească un bărbat aspru, mândru și de neîndoit ca tata. De unde atâta putere într-o femeie așa de fragilă, măritată la 16 ani, copil fiind încă, și care a crescut 6 copii? Era ceva misterios în ființa ei, ceva supranatural, ceva divin, aș zice. Puterea ei nu putea să vină decât din dragoste și din credință. Dragoste pentru familie, pentru copii, pentru meserie – țărancă, țesătoare de covoare, florăreasă -, pentru viață. Și credința, o credință nețărmurită, intrinsecă ființei, intimă, simțită, nu spusă, trăită prin toată ființa ei, nu doar practicată. Nu dusul la biserică definea credința mamei – nici pe a tatei, de altfel. Rugăciunea lor de seară era o faptă de taină, sfântă, permanentă, intimă. Credința mamei era modul ei de viață, era viața ei înseși. Ca și a lui tata. Și-au crescut copiii în credință, dar i-au lăsat în același timp, le-au permis și i-au ajutat să își construiască propria lor libertate de conștiință.

    Viorica Trifan at her loom, 1977
    Viorica Trifan at her loom, 1977

    Oameni cu pasiuni, amândoi. Tata își iubea meseria și trăia prin ea. Inventator recunoscut, cu brevete de inovații și invenții înregistrate, știa să lucreze, în special fierul, ca un artist. Indiferent pe ce punea mâna, lucrurile i se supuneau, le controla, le domina, îl ascultau. Că era vorba de fier, de lemn, de tractor, de batoză, de plug, de circular, de cuie sau șuruburi, el era fierar și iubea fiarele. Le culegea, le aduna de peste tot, fie și de pe drum sau din noroi. Nu vorbea mult. Dar avea „o vorbă”. Acuma, acest o vorbă trebuie explicat. Mi-a trebuit multă vreme să înțeleg ce vroia să spună prin: „un bărbat trebuie să aibă O vorbă”. Asta îmi spusese odată. Mai târziu, prin facultate, când toată ziua auzeam pe profesorii de matematici demonstrând teoreme, spunând „necesar și suficient”, la un moment dat am făcut legătura. Am înțeles că un bărbat, și nu numai un bărbat, trebuie să aibă o vorbă. Adică să aibă o opinie, să aibă o poziție în orice problemă. Dar să aibă doar o vorbă, adică nu două, nu trei. Una. Să fie consistent și constant cu el însuși. O filozofie de viață care face din cineva un om cu care se poate lucra și pe care te poți baza. Cei din lumea în care trăiesc acuma numesc o astfel de persoană „fiabilă”.

    Viorica Trifan carpet
    Viorica Trifan carpet

    Pasiunile mamei? Grădinăritul, secerișul cu secera, florile, cusutul de mână, țesutul – la războiul de țesut făcut de tata. O artistă înnăscută, cu o percepție extraordinară a culorilor, îndrăgostită de ele și de forme. Covoarele ei împodobeau casa, cămășile cusute de ea le purtam în zile de sărbătoare. Ne-a lăsat fiecăruia un fel de zestre. Port cu mine câteva din lucrările ei, făcute pentru mine special. Le-am arătat prin expoziții, în cadrul zilelor culturii românilor din Quebec, pe care le organizam mai în anii trecuți. Când lumea își exprimă admirația și le fotografiază, mă gândesc la ea, ce ar fi spus și ce ar fi făcut. „No, mă Dănuţ, d-apoi oamenii ceia… chiar le-o fi plăcut că o tot făcut la poze?”

    DD: Despre mama, fratele tău, Gheorghe, spunea: „noi, toți cei șase copii, am început viața mergând de-a bușilea pe lângă stativele mamei și când ne-am ridicat prima dată în picioare, ne-am ținut tot de stativele ei. Ne formam ca oameni și după locul și lucrurile printre care am crescut; nu ne vom putea desprinde de acestea niciodată!”

    DLT: După ce niște copii au intrat noaptea în grădină și au luat flori, a plâns văzându-le pe cele câteva distruse. S-a dus la școală și s-a plâns profesorilor, nu că au luat copiii florile, ci pentru că au călcat în picioare câteva. „Trebuia să îmi ceară, că le dădeam eu pe toate”. Definitoriu pentru gândirea ei, pentru modul ei de a privi viața: de ce să punem mereu răul înainte când binele încape oriunde!

    Am lăsat la urmă una din cele mai mari pasiuni ale amândurora, ceva foarte important pentru noi, copiii lor: marea lor sete de cunoaștere, aviditatea cu care citeau, urmăreau știrile, citeau ziarele, ascultau radioul, cu care urmăreau învățatul nostru. Învățau cu noi. Noi învățam de la ei, ei învățau ce învățam noi.

    Mă opresc aici, că altfel nu o să iți ajungă paginile de carte… Aici e dificultatea de care vorbeam: niciodată nu va fi de ajuns a vorbi despre ei. Ei sunt o lume. Un spațiu de viață. Un univers. Dincolo de timp și de spațiu. Dincolo de viața noastră. Au trecut demult, amândoi, în altă lume, în neființă, dar spațiul creat de ei, lumea creată de ei există și va exista în sufletul meu pentru eternitate. Dacă vreodată voi avea destul timp pentru scris, le voi dedica câte o carte. Fiecăruia. Și încă una pentru amândoi.

    DD: Emoționant ați vorbit despre părinții dumneavoastră!

    Gheorghe and Viorica, 1036
    Gheorghe and Viorica, 1936

    Grație fratelui Gheorghe, am fotografia părinților de la cununia lor și i-am aflat și propriile gânduri: „O adevărată istorie se poate citi în această poză. Mama avea 16 ani, tata 27. Mama reproșa bunicii că nu o lăsase să fie și fată. Tata părăsise satul natal și casa părintească după o mare decepție. Au trăit împreună 52 de ani și au avut 6 copii. Au fost ca două pietre foarte tari, dar cu un puternic liant, copiii. Mama și-a păstrat mereu puritatea sufletească. Nu avea nevoie de raționamente, de judecăți bazate pe analiză și sinteză. Comportamentul și atitudinea ei erau în conformitate cu ceea ce simțea. A iubit mult florile , animalele de casă și, mai mult ca orice, copiii. Amândoi aveau respectul și responsabilitatea adevărului, a demnității și cinstei. Fiecare în parte a demonstrat în fața copiilor capacitatea de a-și câștiga pâinea prin munca sa. Valori umane vechi, ce se dobândesc numai prin muncă și răbdare multă… Și câte, și câte ar mai fi de spus!”

    Ce a însemnat să creșteți într-un sat tradițional românesc? Așa era Subcetate în anii ’50-’60. Ce a însemnat să trăiți într-o familie frumoasă, cu părinți iubitori, jertfelnici și destoinici, care au transmis pruncilor, prin propriul exemplu, omenia, respectul pentru muncă, codul etic și moral în spiritul tradiției, ca și dragostea pentru învățătură?

    DLT: Percepută prin ochii lui Dănuţ, născut în 1951, la 5 dimineața, pe 1 august, perioada anilor ’50-’60 e O lume. Pe de altă parte, percepția celui care a trecut prin ani și care e astăzi cel pe care îl intervievezi, Dan Lazăr Trifan, tinde să modifice percepția lui Dănuţ. Pentru că vede o ALTĂ lume. E normal, nu ? Experiența de viață ne modifică percepțiile. Din interiorul existențial și cognitiv al copilului, e una. Din postura celui de azi, cu experiența și acumulările de o viață prin locuri, continente și culturi diferite, încadrezi spațiul copilăriei     într-un tot, într-un întreg cu restul, și percepția se schimbă, în consecință.

    Când am simțit prima dată această tendință de modificare a percepției originale asupra spațiului copilăriei, nu mi-a plăcut. Am simțit că prin adăugare și completare, prin înțelegerea devenită rațională, de fapt pierd ceva. Ceva important. Ceva esențial pentru percepția lui Dănuţ. El, copilul, există încă și va exista; e parte din mine, există în copiii mei, în copiii Subcetăţii de atunci și de azi. Deci, pentru copilul de atunci și de azi și de mâine, percepția originală trebuie păstrată intactă, nealterată, nemodificată. Și, mai ales, transmisă. E o adevărată provocare păstrarea măcar sub formă de amintiri, de sentimente, de simțiri, a acestei lumi pierdute, nu ? „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” spunea Blaga. Prea multă raționalitate și umblatul, cotrobăitul după cauze și explicații nu sunt binevenite aici. Aici e suficientă trăirea, retrăirea autentică prin forța amintirilor emoționale.

    Deci, ce a însemnat să cresc în Subcetatea anilor ’50-’60?

    A însemnat șansa de a mă naște și a creste într-o oază de stabilitate emoțională, socială, de valori morale, de cultură, de credință. Această stabilitate este singura care poate da unui viitor adult încrederea în sine și să îl definească ca pe o persoană echilibrată și puternică, să-l ancoreze puternic într-un mod de viață. Chiar dacă și-l schimbă mai târziu, pleacă în viață cu o referință. Modul de viață, munca alături de părinți, complexitatea vieții la țară, unde sarcinile curente sunt extrem de diverse, dau abilități, obișnuințe mult mai multe decât pentru copiii crescuți la oraș, de exemplu. Copilul crescut în spatele blocului, în zgomot de mașini și poluare de toate felurile, sau asaltat de prea multă informație și de prea multe și prea rapide schimbări, nu dobândește, nu percepe întotdeauna esența ființei umane. Sufletul nu învață contemplarea și nici capacitatea de introspecție, nu poate, nu are timp să dobândească profunzime în simțire și gândire. Asta, în cele mai multe cazuri, nu privesc în mod absolutist. Factori precum părinții, microclimatul social, școala, norocul, pot schimba total ce spun eu aici. E o constatare personală statistică, dacă vrei.

    Ca să exemplific doar, viața la Subcetate a însemnat pentru Dănuţ șansa de a citi până la epuizare aproape toate cărțile din două biblioteci, a liceului și cea comunală, fără discriminare și fără preselecție. A fost bine? A fost rău?

    A însemnat șansa de a experimenta, mai în joacă, mai în serios multe proiecte, pe care unii le-ar putea numi trăsnăi, experiențe, prostioare. Aici trebuie neapărat, da, negreșit, să povestesc câteva!

    Prin clasa a 5-a sau a 6-a, eram fascinat de aviație. Eram abonat la revista „Știință și tehnică”. Am proiectat un planor și, culmea, spre surpriza mea, tata, de obicei foarte cumpătat și zgârcit chiar, a fost de acord să îmi dea materialele necesare. Am lucrat toată toamna la el, și toată iarna, în casă, în camera din jos, din josul pârâului, camera care nu era încă terminată. Spre primăvară, l-am terminat. Surprinzător pentru mine, tata venea și mă întreba cum merge, verifica soluțiile tehnice și nu știam de ce; avea tot timpul un zâmbet discret pe sub mustață. Deci am terminat planorul, i-am pus aripile și așteptam să se topească zăpada ca să îl încerc, prin rulare din vârful coastei și să aterizez lângă pârâu, pe tău. În ziua în care am vrut să îl scot din casă, mi-am dat seama că aripile sunt așa de lungi că nu aveam cum să îl scot pe ușă. Tata, care bineînțeles era prezent, cu zâmbetul lui enigmatic, mă întrebă foarte serios: „No, măi Dănuţ, păi să dărâmăm peretele ca să îl poți scoate?” Bine-înțeles că după ce l-am terminat, mi-a interzis să îmi dau drumul cu el de pe coastă!

    Pe când aveam 5-6 ani, tata începuse să mă ia cu ei la treierat, cu batoza, pe sate, de pe la Răstolița până pe la Deda sau Dumbrava. Mai am și acum foarte viu sentimentul acela de viață la țară în perioada recoltei, cu livezile frumos mirositoare, cu hambarele care se umpleau cu sacii de grâne proaspăt treierate de batoza lui tata, cu oameni muncind de dimineața până seara, fără odihnă, dar cu plăcere și cu pasiune. Îmi plăcuseră așa de mult satele, bărbații vânjoși și muncitori, femeile frumoase, copiii și… copilele, hmm! Când m-am întors, i-am spus mamei că atunci când voi fi mare, o să îmi iau șapte neveste, câte una din fiecare sat în care fusesem… Istoria asta făcuse ocolul satului… E adevărat că prin adolescență mă oprisem odată în Dumbrava, să văd dacă pot da de urmele uneia din cele șapte – brunetă, cu părul lung și strălucitor, cu ochii negri ca doi cărbuni, plini de viață.

    Să povestesc despre când, iar, experimentam rachete cu celuloid și una, în loc să o ia în sus, a luat-o aiurea, a intrat printr-o mică gaură în fereastra atelierului și a trecut exact pe lângă urechea lui tata? Sau alta, pe care o pusesem pe o bărcuță, pe apa pârâului din spatele casei, și care a explodat? Venise milițianul să ancheteze cine are (ilegal) armă de foc…

    Să vorbesc despre șansa pe care am avut-o când unul din profesorii noștri m-a luat pe mine și pe un alt coleg și vreme de 2 luni am verificat, pus în funcțiune și învățat cum funcționează toate aparatele din laboratoarele de fizică și de chimie ale liceului ?

    Sau despre șansa de a avea un profesor de matematică, interesat de noi, elevii, în așa măsură încât după ore, fără să fie plătit, ne ghida în rezolvarea problemelor de la gazeta matematică ca să facă din noi rezolvitori permanenți ai revistei?

    Toate acestea înseamnă șansa de a fi avut în sat o școală cu profesori minunați, cu profesori care au fost în stare să organizeze și să ia aproape toți elevii într-o lungă excursie, traversând jumate din țară în două vagoane de tren de călători transformate în „vagoane cămine”, cu cantina după noi, cu administratorul internatului, ca să avem tot ce ne trebuie. Ne opream în gări, ne garam pe câte o linie de tren secundară și profesorii ne însoțeau să vizităm localitățile, uzine, muzee, școli, locuri speciale. Când ne-am „învățat” țara pe viu, eram prin clasa a 3-a, cred.

    DD: Mi-amintesc cu plăcere de acea excursie prin țară. Am participat și eu…

    The Trifans, 1972
    The Trifans, 1972

    DLT: Viața la Subcetate a însemnat însă și a trăi alături de frații și de sora mea: de Ilie, decanul de vârstă, eternul aventurier, un fin intelectual și un meseriaș de excepție (mecanic), cu o mână de aur aș zice, mentorul meu de viață pentru o perioadă, de Radu, impiegat și lucrător în transporturi feroviare, un bărbat cuceritor prin buna sa dispoziție, prin încrederea pe care o transmite în jur, de Doina, profesoară de limba franceză și spaniolă, o pasionată de profesia sa, atentă, generoasă, extrem de exigentă și, mai apoi, Ghiță, un alt pasionat, inginer mecanic, inginer prin definiție, dar idealist și boem într-o bună măsură, și de Emil, inginer de asemenea, geolog, dar cu multe talente artistice ca muzica, pictura, fotografia, bourré de talents ar spune francezul. Aș avea, preț de câteva volume, istorii cu fiecare din ei …

    DD: Cum ați trăit anotimpurile la Subcetate?

    DLT: Hmm!… Anotimpurile!… Probabil că Vivaldi, într-o viață anterioară, a fost român și și-a trăit copilăria la Subcetate… E convingerea mea intimă, dar rămâne între noi doi, ca să nu ne râdă lumea…

    1'st of March
    1’st of March

    Primăvara începea întotdeauna cu povestea mărțișoarelor, la școală, acasă… Allegro, Largo și Danza pastorale, după Vivaldi…  Zăpada care începea să se topească, pârâul din spatele casei, care își umfla apele, ajungând uneori în curte și grădină… umblatul cu picioarele goale prin ape și noroaiele încă reci…

    Poveste inedită: într-o primăvară, apa din râul care trece prin spatele casei inundase curtea și grădina, până pe la genunchi, intrase și în casă… Bunicul și bunica, care locuiau la deal, veniră prin apă să ne scoată din casă; bunica, cu poalele suflecate, intră în casă, ia oala cu sarmale de pe sobă și pleacă; bunicul strigă după ea: „Da’ copiii, Ioana?” La care ea răspunde: „Copiii trebuie să mănânce, Ioane!”

    Mai apoi, mi-amintesc de plecatul cu prietenii și fetele la cules de ghiocei prin poiană, peste Mureș, că acolo apăreau mai întâi… Prin aprilie-mai, când începe să înverzească iarăși totul, când pământul aburind, respirând, parcă, așteaptă plugurile să iasă, în curtea lui tata se reparau și se ascuțeau plugurile în serie, aliniate frumos, când erau terminate, la gardul de la grădinuță … Când înfloreau merii, în luna mai, în duminicile însorite, ieșeam pe tău să jucăm țurca… Mi-amintesc de plecatul la arat, cu tractorul și plugul făcut de tata, pe dealurile de primprejur, pentru săteni. O muncă dură, grea, dar care îmi făcea plăcere. Duminica dimineața, când era liniște și sătenii îmbrăcați frumos în haine de sărbătoare se îndreptau spre biserică pentru slujbă, tata citea ziarul la masa din bucătărie, iar mama povestea cu noi vrute si nevrute…

    Vara, un pic de școală încă și apoi vacanța mare. Vivaldi îi spune Aleggro non molto, Adagio e piano, Presto e forte și Presto.

    Scytheman
    Scytheman

    Vacanța copiilor de atunci era altfel, era în general muncă, la câmp, prin grădină, prin gospodărie, ajutând părinții. Unii mai norocoși (noi am fost!) mai prindeau o tabără de vară pe undeva, la munte sau la mare, de una sau două săptămâni. Mai târziu, când am mai crescut, vara însemna a lucra la fabrica de cherestea din Hodoșa, pentru a aduna bani de haine. Nu mi s-a părut niciodată greu, era modul de viață normal, acceptat implicit. Eram mulțumit și eu, și ai mei.

    Luna iulie, cu căldurile intense bătând peste lanuri (aud Presto e forte acum!) și ploile de Sf. Ilie, care fac grânele să crească și să dea în pârg…O mică paranteză aici: am aflat la un moment dat istoria Sfântului Ilie, care îl tot întreba pe Dumnezeu când vine ziua lui, ca să dea cu ploi, fulgere și tunete, și Dumnezeu îi tot spunea: „Păi, așteaptă, că mai e încă…” și apoi: „Păi, a trecut…”, după care, Sf. Ilie, ca să nu mai piardă ocazia, da cu ploi și înainte și după ziua lui!

    Deci, după iulie, venea august, când se întâmpla un eveniment mai special: plecam cu toții, sau aproape toți, la pădure, la Gălăuțaș, la coasă, în grădina Dobrenilor. O săptămână de viață în sălbăticie, în mijlocul naturii, cu muncă destul de pretențioasă, dar plăcută. Necazul meu era cu ascuțitul coasei, că nu tăia niciodată cum trebuie. Și… când coasa nu taie, tragi de ea de îți pleznesc toți mușchii! Până într-un an, când am avut o coasă mare și lată, care tăia ca briciul… E de nedescris senzația aceea când, dimineața devreme, pe rouă, avansam pas cu pas, brazdă cu brazdă, în rând, unul după altul, cu frații și cu tata, tăind iarba, fără să ne vorbim, în tăcere, ca într-un ritual ancestral, învățat nu se știe de unde și nu se știe cum, așezând în urma noastră iarba în brazde grele, mirosind proaspăt și frumos. Sunetul și ascuțitul coaselor, cântecul ierbii care se culca pe coasă, pauzele în care se auzea un solo al cutei care trecea peste ascuțișul coasei, cosașii care săreau prin iarbă stârniți de coasele noastre. Urma adusul fânului acasă, pe înserat, în carul mare, plin, greu, imens, în urma tractorului, pe drumuri bolovănoase, dificile, cu gropi și obstacole. Merita însă efortul, pentru a avea, seara, după ce totul era terminat, după o baie în apa rece a pârâului din spatele casei și masa de seară pregătită de mama, să ajungem să avem sentimentul lucrului bine făcut, terminat, împlinit, mulțumiți de noi și de ce am făcut.

    Threshing campaign
    Threshing campaign

    Toamna – Allegro, Adagio molto și iar Allegro, dar cu un conținut diferit – când nu eram încă la școală și chiar și după ce începeam școala o vreme, era perioada treieratului grânelor. Îmi amintesc perioada în care tata pleca cu batoza pe sate și mă lua și pe mine, începând încet, încet să îmi dea sarcini pe măsura vârstei mele. Ar fi multe de povestit aici, impresii și întâmplări frumoase și unele hazlii.

    De la o vreme, însă, după perioada colectivizării, nu mai era așa frumos. Bogăția sătenilor a devenit sărăcie, amabilitatea localnicilor s-a transformat în indiferență și amărăciune. De la buna și omenoasa primire, de care ne bucuram odinioară, am ajuns să dormim prin poduri de grajduri (saivanuri), până ce, la un moment dat, tata a renunțat să mai practice treieratul. Subcetatea a scăpat de colectivizare, datorită opoziției oamenilor, dar și geografiei colinare, care nu permitea agricultura pe mari suprafețe.

    Mi-amintesc nu numai de lucrul la câmp, de culesuri, ci și de câmpurile devenite goale și libere, pe care eram trimiși noi, copiii, cu animalele la păscut, fără a mai avea restricții de unde și când

    Spre începutul iernii, mai aveam cu tata o perioadă de tăiat lemne, cu circularul construit de el, pe la săteni, pentru lemne de foc sau despicat în lung bușteni lungi și grei de brad sau fag, pe care oamenii îi aduseseră din pădure pe la sfârșitul iernii precedente, pe zăpadă. Allegro, Adagio molto și iar Allegro descriu perfect decembrie cel senin și sărbătoresc, calmul, liniștea albă a lui ianuarie și frigurile dure din februarie.

    Perioada sărbătorilor de iarnă? Povești desprinse din basme. Basme trăite. Crăciunul, bradul de Crăciun împodobit frumos, colinzile vocilor de copii sunând așa de frumos sub cerul cristalin al iernii, despicând pe ici pe colo liniștea nopții, cozonacii, prăjiturile mamei, sarmalele, tăiatul porcului, era una din perioadele din an în care mai reușeam să ne adunăm cu toții acasă de pe unde plecaserăm, spre bucuria disimulată, dar până la urmă evidentă, a mamei și a tatei. O vacanță de bucurii, de reîntregire, de reîmprospătare sufletească. Cu anii însă, distanțele s-au mărit între noi și se întâmpla din ce în ce mai rar să ne putem bucura de prezența tuturor de Crăciun sau Anul Nou în casa părintească.

    Iarna era vremea zăpezilor abundente prin anii ’50-’60… Albul frumos al iernii, liniștea așezată peste sat – activitățile la țară nu sunt așa de intense iarna -, ieșitul cu prietenii la schi peste dealuri și păduri, cu tot felul de aventuri, cu scrânteli de oase sau răni, sau ieșitul la patinaj cu patine improvizate, făcute de noi, după rețete inventate, sunt de neuitat. Un anotimp al reflexiei interioare aș zice. Așezat ca într-un ceaun, satul permitea temperaturi mult mai scăzute fiindcă nu era vânt. Primul meu palton mi l-au cumpărat părinții în primul an de liceu la Târgu Mureș. Până atunci, iernile le făceam în pulovăr gros de lână, căciulă, mânuși și bocanci de iarnă.

    DD: Spațiul copilăriei și trăirile din casa părintească vă creează nostalgii?

    DLT: Nostalgii? Uneori, când timpul și ocupațiile permit gândurilor să vagabondeze libere, în timpul călătoriilor mele lungi, îmi lipsește acel acasă care, în fapt, în realitate, nu mai există de mult, dar din care, purtăm cu noi, toți, o părticică, oriunde am fi. În rest, viața, în duritatea și imuabilitatea drumului ei, ne confruntă cu realități diferite și cu adevărul că trecutul nu se mai poate repeta niciodată. Totul se schimbă, totul e schimbat azi, locurile, oamenii, obiceiurile. Ne rămâne însă zestrea aceasta sufletească, cea care ne ajută să ne regăsim pe noi înșine, oriunde, oricând. Dacă reușim să luăm și să păstrăm acest acasă cu noi, în suflet, ne vom simți acasă oriunde în lume, pe orice meleaguri. Integrăm acest trecut în prezentul de zi cu zi, în realizările de zi cu zi. Ne doare când oamenii pe care îi prețuim nu mai sunt…

    Da, mi-e dor să o mai văd pe mama la războiul de țesut, sau să o văd venind pe uliță, cu mâinile încrucișate sub bunda pe care o știu de o viață. Mi-e dor să îl mai ascult pe tata povestind dezertarea de la nemți, și întâmplările lui din război, sau să lucrez cu el în atelierul de fierărie.

    Nostalgii? Da, le am. În iernile lungi, când obosit să mai dau zăpada enormă din fața geamurilor ca să am lumină în casa din Quebec, în avion în drum spre Kigali, sau în așteptările lungi prin aeroporturile din Nairobi sau Paris. Da, le am și îmi îndulcesc viața, sunt norocos că le am.

    DD: Traseul dumneavoastră existențial?

    DLT: Traseul… Interesant termen folosești… Într-un traseu, cineva se deplasează trecând printr-o succesiune de puncte distincte… Da, în spațiu mă deplasez, dar în timp… Eu simt mai degrabă că timpul trece peste mine și că mersul timpului e continuu, nu discret, nu compus din puncte… Timpul e cel care trece peste mine și eu încerc să îl frânez, să profit la maxim de fiecare secundă care mă traversează, să o savurez, să îi simt culoarea, gustul, tendințele, efectul, să îi întârzii trecerea, să întârzii moartea fiecărei secunde, să îi amân dispariția… Hhmmm! Prea multă filozofie, nu ?

    Danutz in the 60s
    Danutz in the ’60s

    Bun, să începem cu începutul, care, desigur, nu poate fi decât la Subcetate. Sunt multe amintiri, dar să începem cu instituționalizarea lui Dănuţ, când am avut un început excelent de grădiniță, doar că frecventarea grădiniței s-a oprit la prima zi…Viața din afara ei era mai interesantă. Școala apoi, unde în prima zi am întârziat și nu am mai găsit loc în bancă decât în fundul clasei, și, desigur, m-am îndrăgostit din prima zi de frumoasa Elena. (Rămâne secretul nostru, ok ? Nu știe nimeni despre asta, nici măcar Elena!)

    Am aflat recent că în vara dinainte de a ajunge eu la școală, aceasta fiind în construcție, grație neprețuitului profesor Andrei Cotfas, cel care a păcălit autoritățile comuniste și a obținut fondurile pentru a construi liceul, eu culegeam pietre de pe drum, le adunam în buzunare și le duceam pe șantier, spunând muncitorilor să se grăbească și să gate școala pană când ajung eu să încep clasa I.

    Școala, cu învățători și profesori de inimă și de mare calitate! Am cam fost premiant, cu excepția anilor în care am avut nota scăzută la purtare…

    Liceul l-am făcut la Târgu Mureș, profitând de reînființarea liceelor industriale, locuind la surorile mamei și mai apoi cu fratele meu, Ilie, sau, în ultimul an, la căminul liceului. Trecerea de la viața de sat la cea de oraș a avut evenimentele, șocurile ei, care m-au marcat puternic… Acomodarea, adaptarea la viața de oraș a avut prețul ei și l-am plătit din plin, dar, cum se zice, experiențele dure care nu ne omoară ne întăresc. Cu postura de premiant, vezi aceeași istorie ca și în școala generală, dar am studiat cu plăcere și profund toate materiile, de la cele de specialitate până la literatură, ceea ce m-a propulsat la olimpiade de matematică, fizică, limba română, sau la activități ca radioamatorismul, orientarea turistică, gimnastica, judo. Și ca să nu încarc prea mult cheltuielile părinților, dădeam meditații sau lucram cu fratele meu Ilie, la reparat mașini. Ilie ar merita o carte aparte, un roman întreg, aș zice, dar în interviul tău nu e suficient spațiu pentru câte istorii aș avea cu el !

    Și… pe la sfârșitul liceului, după ani de zile în care mă vedeam în industrie, inginer de aviație sau electronică, am decis că trebuie să schimb și am optat pentru… astronomie, așa că m-am prezentat la admitere la Facultatea de Matematică din București. Doar că astronomia a cam fugit de mine, am prins-o în ultimul an de abia, așa că între timp am trecut prin informatică, mecanică teoretică și magnetohidrodinamică, terminând cu o cercetare de vârf în teoria undelor de șoc în plasmă. Soarta studenților din generația mea era însă pecetluită. Unul din profesori, Dl. Ioan Roșca, matematician de prestigiu, fost coleg de clasă la Subcetate cu Doina, sora mea, ne-a spus la un moment dat: „Pe voi o să vă înghită informatica și calculatoarele!” Și așa a fost. Am ajuns informatician la uzinele „Electronica”, unde traseul m-a purtat de la programator la inginer de sistem, la șef de atelier, în final, șeful compartimentului de informatică. Am uitat să spun că în ultimul an de facultate m-am căsătorit cu o bucureșteancă, Virgilia, profesoară de matematică, o pasionată de profesie, de matematică, dar mai ales de a învăța copiii matematica. Virgilia este și mama celor trei copii ai mei, Mircea, Alexandru și Ileana, realizarea majoră a întregii mele vieți.

    Ca o anecdotă, deși e reală: mă ferisem, în gândurile mele despre viitor, de câteva lucruri cum ar fi: să nu locuiesc într-un oraș mare, să nu devin șef, să nu locuiesc la bloc, să nu lucrez în industrie și… să mă feresc de bucureștence. Ei bine, m-am ferit degeaba, că le-am avut pe toate ! Am rămas în București, am ajuns șefu’ aproape tot timpul, ne-am cumpărat apartament la bloc, am lucrat în industrie timp de 24 de ani și m-am îndrăgostit… de o bucureșteancă. Probabil că așa a fost să fie, ce ți-e scris în frunte ți-e pus !

    Am avut șansa unor copii deosebiți, talentați, muncitori, inteligenți, iar, profesional, am avut șansa să fiu printre cei aleși să conducă proiecte majore, de pionierat pe plan național, aș zice.

    Primul calculator personal, destinat marelui public, de exemplu – unul din proiecte -, a fost pus în fabricație de o echipă în care am contribuit în mod determinat, trecându-l de toate aprobările, de filtrele comuniste, sub numele ridicol de „automat programabil de instruire”, pentru că autoritățile comuniste nu concepeau ca cetățenii de rând să aibă așa ceva acasă: un calculator.

    Am gestionat două proiecte mari de sisteme informatice, pilot, de urmărire a producției în timp real, noutate în România: unul de inspirație germană, altul conceput în România, ambele implementate la uzina la care lucram, „Electronica”.

    „Revoluția” (între ghilimele, să ne înțelegem!) din ’89 m-a prins în primele rânduri ale naivilor care au crezut că pot schimba ceva de la o zi la alta. Evenimentele m-au împins iar în poziția de leader, fiind cel care a trebuit sa organizeze, din culise, niște schimbări în uzina în care lucram. Am produs schimbări, am forțat schimbări, dar am realizat, după o vreme, că nu am făcut decât să tăiem vârful piramidei. Piramida s-a săltat cu un nivel mai sus și totul s-a păstrat în stare operațională. Ar trebui mai degrabă să îi spunem „caracatiță”, nu piramidă.

    Mai apoi, una din primele firme de informatică înregistrate în București a fost „Casa de Software WDS”, pe care am înființat-o cu câțiva colaboratori și cu care am pus în funcțiune, în mai puțin de un an de zile, un sistem informatic de spital, pe una din primele rețele de PC -uri din România. Au urmat ani grei de muncă intensă, delegații prin toată țară, la clienți, începând din București la Constanța, Brăila, Tulcea, Galați, Bacău, Baia Mare, Turnu Severin, Craiova, trecând prin a doua firmă, și a treia, dezvoltând aplicații informatice pentru diverse sectoare, începând de la firme de contabilitate, până la fabrici de pâine sau de avioane.

    Copiii creșteau, societatea evolua, piața era în formare, concurența în devenire și nu întotdeauna loială. După un timp, am renunțat la inițiativa privată și am trecut la o firmă de asigurări, ca director de departament informatic. Fiul cel mijlociu, Alex, a început la un moment dat să întrebe de ce nu emigrăm. Nu am fost de acord la început, dar   i-am făcut pe plac și am încercat, o dată fiind refuzați. Alex a continuat să insiste. La o analiză mai aprofundată însă, am decis, totuși, să plecăm. Nu pentru binele părinților, eu și soția având deja cariere realizate, ci pentru a asigura copiilor o deschidere de viață. Așa se face că pe 8 august 2000 aterizam în Montreal cu statutul de rezidenți permanenți.

    Québec, Musée de la civilisation, 2006
    Québec, Musée de la civilisation, 2006

    După 10 ani în aceeași firmă, o companie IBM, am decis să revin pe cont propriu și am trecut să lucrez ca și consultant independent. Am avut ocazia să câștig destulă experiență nord-americană, pentru o diversitate de clienți din Canada și Europa, dar, și cu câteva contracte personale, cu proiecte finanțate de Banca Mondială pentru țări din Africa. Momentul de față mă găsește cu propria mea firmă de consultanță în tehnologii informaționale, plus o mică agenție artistică, prin care furnizez contracte câtorva grupuri de muzicieni.

    Familia? Altă istorie… adunată, împrăștiată, adunată parțial, refăcută în altă structură, iar desfăcută, probleme majore de sănătate în familie – din fericire rezolvate sau în curs de rezolvare, și, în final, hmm!… Da…, copiii sunt mari, independenți, uneori mă simt ciudat, că nimeni nu mai are nevoie de mine, dar, face parte din viață, nu ? Mai găsesc întotdeauna pe câte cineva care să aibă nevoie de un sprijin, sunt un fel de „life facilitator” cum se spune în engleză. Unii trăiesc pentru ei, alții sunt croiți să trăiască pentru ceilalți, așa se simt ei bine.

    DD: Ați schimbat liniștea satului transilvănean cu tumultul vieții bucureștene, apoi v-ați integrat culturii canadiene. Locul fiecăruia este acolo unde el poate fi firesc și convingător în tot ceea ce face. Asemănările și diferențele, nu doar între persoane, ci și între culturi, conferă frumusețe vieții. Omul este în permanentă căutare, căutare a Sinelui, dar și a posibilităților de exprimare. Ați găsit posibilitățile dorite de exprimare în Canada?

    DLT: De exprimat, te poți exprima oriunde – bun, aproape oriunde. Ceea ce face diferența, însă, e să poți convinge ceva lume să te asculte, și măcar câțiva, să te urmeze. Altfel e ca a vorbi cu pereții sau a predica în pustiu.

    Fiecare societate, fiecare cultură are părțile ei bune și mai puțin bune. România a fost considerată, după ’89, ca un nou „eldorado” pentru o anumită categorie de oameni de afaceri. Piețele africane, avântul economic din unele țări africane creează oportunități neașteptate. Stabilitatea și forța financiară a Europei oferă de asemeni oportunități.

    Canada, Quebec-ul are un alt fel de ofertă socială: libertate de exprimare, deschidere, toleranță, multiculturalism, stabilitate socială, nivel performant de servicii sociale și sprijin al inițiativei în orice domeniu – lucruri cu care nu ne întâlnim în cultura comunistă sau ceea ce se numește spiritul balcanic(ironic!), cum ar fi: dreptul la a greși, de a se simți bine în pielea proprie, de a gândi și a privi pozitiv viața, de a vorbi când ai o problemă, nu a o ascunde din mândrie sau mai știu eu din ce motiv abscons -, apoi civilizația comportamentală, amabilitatea, voluntariatul social, o societate în care nu întâlnești așa de des pe „nu se poate”, corupția mai redusă sau măcar nemanifestată absolut peste tot, deschiderea spre nou și spre cunoaștere.

    Fiica mea lipsește la un curs odată. Îl sună pe profesor, o zi după, își cere scuze, iar profesorul îi spune: «nu-i nimic, doar ai dreptul să lipsești», după care îi trimite pe email conținutul cursului, ca să poată recupera. Această toleranță, deschidere, acceptare a greșelii, a imperfecțiunii umane face parte, până la urmă, dintr-un anumit nivelul de cultură socială, maturitate socială.

    Aspecte mai puțin pozitive există peste tot, fără ele nu se poate, perfecțiunea e în cel mai bun caz o tendință, niciodată o realitate concretă, nici într-un caz o realitate umană. Un slogan politic practicat aici, în Quebec, la un moment dat spunea „a fi diferit este o calitate”. Dincolo de izul politicianist și utilizarea în general demagogică, o societate care este în stare să profite de aceste diferențe are un mare avantaj în a-și accelera progresul. Trăim azi în ceea ce se numește „global village” și a integra fără a asimila, a crea ceva nou prin fuzionare, în creuzetul social, fără a distruge, este o artă a politicii sociale contemporane pe care puține țări o au. Canada o posedă, în mare parte. Quebecul o are de asemeni, cu particularitățile lui de insulă francofonă într-o lume anglofonă.

    În ce privește locul fiecăruia, există o zicală românească: „omul sfințește locul”. Acum, desigur, putem nuanța, anumite locuri se „sfințesc” mai ușor decât altele…

    Privind diferențele culturale și integrarea socială și culturală, prima condiție de integrare este să te definești pe tine însuți ca apartenență socio-culturală. Încă o dată, vorbesc de integrare, nu de asimilare. E punctul meu de vedere, poate alții văd diferit această integrare. Mulți pleacă pentru a-și nega trecutul, pentru a uita. Negarea originilor, a culturii în care ai crescut și te-ai format ca persoană, eu o consider o formă de disimulare a incapacități de te fi integrat mai întâi în propria ta cultură. Indiferent de motiv și de justificări uneori reale. Niciodată în viață eu nu am simțit așa de puternic, așa de stringent nevoia să îmi declar și să îmi definesc apartenența la spațiul cultural, istoric și emoțional românesc. Trăind în țară, în interiorul culturii în care te-ai născut le iei pe toate de-a gata. Nici nu le gândești, nici nu conștientizezi, nici nu apreciezi, nici nu știi că le ai, toate acele valori care definesc propria ta cultură și, în final, pe tine însuți. Când însă ești confruntat, opus, pus față în față cu diferențe, cu alte culturi, cu alte valori, cu alte obiceiuri, când ești întrebat de zeci de ori pe zi „vous venez d’où” – de unde veniți – nu poți răspunde, pur și simplu: din România, pentru că România nu e doar un simplu spațiu pe o hartă. Simți nevoia să iți afirmi apartenența, să iți prezinți oferta personală de cultură ca să poți echilibra ceea ce oferă localnicii, ca să poți dovedi că aduci ceva specific, ceva nou, și că nu ai venit să iți uiți rădăcinile și să pretinzi că ai devenit canadien, sau quebecois în câteva zile, învățând rapid jargonul lingvistic local. Probabil că se poate și așa. Nu am simțit că acesta ar fi modul meu de a proceda. Pot oferi mult mai mult, având în spate o istorie și o cultură solidă, milenară. Dacă o cunosc și dacă fac parte din ea, și dacă nu o neg. Am simțit nevoia să completez lipsa de informație, să corijez imaginile false despre România, asociată și redusă în percepția multora la numele Nadiei și al lui Ceaușescu, sau Dracula. Un tânăr român, fost coleg de liceu cu Ileana, fiica mea, pe la sfârșitul adolescenței a obținut o bursă de studii în SUA. În primele săptămâni, mărturisea: am simțit o nevoie imperioasă, imediată să răspund la întrebări ca: cine sunt eu, de unde vin, ce caut eu aici. Simțea nevoia să se definească în raport cu noua societate. A început să ceară de acasă CD-uri, poze, obiecte specifice, și-a afișat pe peretele camerei harta și poze din România, asculta muzică româneasca. E faza de conștientizare a apartenenței la spațiul cultural în care te-ai născut.

    Ca să pui în valoare asemănările și diferențele culturale, istorice, de tradiții și obiceiuri, de stiluri de viață, de valori morale, trebuie în primul rând să identifici toate aceste valori și să le accepți. Integrarea e un proces mai de durată, pentru cei care emigrează la vârste mai avansate, și e un proces care nu reușește întotdeauna. Mulți rămân suspendați, undeva între cele două culturi, între cele două spatii existențiale, oscilând, ezitând și, uneori, nemaifiind în stare să își mai găsească locul, nici în ceea ce a fost, nici în ce au în prezent. Alții, mai norocoși, s-au învățat să ia cu ei acel loc de suflet, să îl ia cu ei peste tot, indiferent unde sunt. Ei sunt cei care se simt bine, se simt ca acasă, oriunde ar fi. Le poți spune „dezrădăcinați”? Hmmm! Aș zice că sunt cei în stare să își ia rădăcinile cu ei, mai degrabă. Lorena McKennit spunea, în prefața albumului ei „The Visit” ceva de genul: „Viața e ca în vizită. Și când ești în vizită, în casa cuiva, trebuie să știi cine ești, de unde vii, ce faci și să fii atent la ce impresie și ce amintiri lași în urmă” Să îți pese de propria ta persoană. Suntem deci, în general, în vizită pe lumea asta toata viața, dar aplicat la condiția celui care și-a schimbat țara, e mult mai pregnantă nevoia de auto-identificare și de acel „self-awarness”, „la conscience de soi”, „conștiința de sine” în care știm de unde venim, unde suntem, ce căutăm și ce facem. Dacă ajungi să faci din asta un mod de viață, fără tensiune, fără efort, și în mod natural, te vei simți „acasă” oriunde. Cu observația că ar putea exista și persoane care nu se simt bine „în vizită” pentru că ei percep niște constrângeri și distrug sau alterează, de cele mai multe ori inconștient, frumosul omenesc. Ce să zic? Fiecare cu „elementul” lui: peștele se simte bine în apă, păsările în aer… Să completeze cititorul și cu alte bi/patrupede. Își va dea seama la ce mă refer…

    Unde mă simt eu cel mai bine? Intuiesc că asta voiai să mă întrebi? Răspunsul e: printre oameni. Da, printre oameni.

    DD: Ce înseamnă viața dumneavoastră în afară de profesie și familie? Ce vă bucură, ce vă pasionează?

    DLT: Oamenii mă pasionează, în primul și în primul rând. Mă fascinează individualitatea lor, unicitatea, personalitățile, cultura lor, istoriile lor personale, valorile lor individuale, modul în care evoluează în răspuns la provocările și încercările vieții. Am avut șansa să cunosc foarte mulți, de pe tot globul, extrem de diferiți, și am avut norocul să adun câțiva oameni de valoare printre cei pe care îi consider mai apropiați și prieteni de suflet. E interesant să afli în 10 minute istoria vieții unui șofer de taxi, fost inginer horticol, sau, în câteva ore de călătorie în avion, istoria vieții unei fete frumoase, dar folosită de o bandă de traficanți pentru transport de bijuterii, sau, într-o săptămână de lucru într-o echipă mixtă de experți, istoria fiecăruia, unul venind din insulele Canaris, altul, arab stabilit în Ontario, Canada, altul, senegalez stabilit în Quebec, sau un fost prim ministru african, expert în programe de eliminare a sărăciei.

    E pasionant să îi afli și prin mijlocul limbii vorbite de ei. M-am jucat, să zicem, cu limbile: un an de limba rusă, reluată mai apoi în facultate pentru că lecturile de specialitate le găseam foarte ușor traduse în limba rusă, 12 ani de limba franceză, câțiva de engleză, perfecționată mai încoace în familie, un an de studiu de arabă, maghiara învățată prin liceu, ca să impresionez cu scrisori lungi de dragoste, germana practicată un pic prin anii ’90, când afacerile m-au purtat prin Germania; citesc și scriu grecește. Limba e definitorie pentru oameni. Personalitatea și construcțiile mentale se structurează în jurul elementelor lingvistice. Fiica mea vitregă, Ariane, s-a născut într-o familie bilingvă. Ai putea spune ca are două personalități diferite: când e în mediul francofon și vorbește franceză (dialect de Quebec, bineînțeles!) și când e în mediul anglofon.

    Din plăcere și pentru a aduna împreună lume diversă, ne întâlneam, organizam, de exemplu, într-o vreme, o dată pe lună, un „gathering”, un fel de mică petrecere în spațiul pus la dispoziția noastră de un român, „vigneron” – podgorean, unul dintre cei mai buni din Quebec, proprietarul, în acea vreme, a celei mai vechi podgorii din Quebec – Domnul Radu Jorj – unul din acei oameni excepționali pe care am avut șansa să îi întâlnesc și să le fiu prieten. În jurul mesei, ne adunam de la europeni la nord-americani, africani, localnici sau trecători prin Quebec. Asemenea întâlniri erau aducătoare de o mare satisfacție intelectuală.

    Da, diversitatea socială, culturală, de origini e interesantă, îmbogățitoare, dar… depinde cum și la ce o folosești. O realizatoare TV româncă din Toronto lansase odată pe facebook, ca să își pregătească o emisiune, o discuție cu întrebarea: cât de mult putem accepta compromisul, încălcarea propriilor noastre valori, în scopul de a ne integra într-o societate care nu ne împărtășește integral valorile personale? Cum facem incompatibilul compatibil pentru a ajunge la un „modus vivendi” în acest amalgam cultural, religios, social, de valori morale? Discuția se poate duce între extremele de izolare în mici comunități până la a renunța la integrare, trecând prin invenția terminologică – și faptică – a unor politicieni din Quebec: „acomodări rezonabile”. Humor sau dramatic?

    În rest, ca preocupări, desigur, familia e pe primul loc, profesia mai apoi, dar mai am destule preocupări, de la muzică la grădinărit, de la a călători la a cultiva flori, de la a face poze la a petrece timpul în compania unor oameni interesanți, cu discuții interesante și aducătoare de noi deschideri intelectuale.

    Mă preocupă evoluția „lumii virtuale”, a ceea ce se întâmplă pe internet. E fascinant să descoperi cum se adaptează, cum se reinventează oamenii, relațiile, socializarea, personalitățile individuale, inclusiv dragostea, inclusiv criminalitatea, inclusiv poezia, inclusiv modul de viață. Totul se reinventează în acest spațiu virtual fără limite.

    Îmi place să „bricolez” – sunt doar fiu de meseriaș, nu? -, fie că e vorba de reparații în jurul casei sau electronică, tâmplărie sau mașini. Și ar mai fi încă destule de făcut.

    Mi-ar plăcea să am timpul și liniștea să scriu, de exemplu. Sunt un grăbit tot timpul; se vede, probabil, și din stilul rândurilor de față. Prea încărcat, prea condensat. Textul nu „respiră larg”, nu-i așa Doina?

    Poate la pensie? Hmmm! Nu cred că mă văd în postura de pensionar!

    DD: Balsam pentru suflet este și muzica. Este ea, muzica, o cale de a ajunge la Dumnezeu? Fiul dumneavoastră, Mircea, este pasionat de muzică. Ați dezvoltat împreună proiectul „Valuri de mătase”, generator de multe bucurii. Vorbiți-ne despre acest proiect!

    DLT: Da, e un capitol special și inedit, acesta cu preocupările mele artistice. Îmi amintesc o prezență pe scenă la un spectacol de elevi, prin anii ’60, la Toplița, unde la un moment dat au intrat pe scenă într-un duo de acordeon Doinița Dobreanu și Dănuţ Trifan… Îți mai amintești?

    Prin facultate, am avut preocupări, în cadrul unor studii interdisciplinare de matematică-muzică. Am urmat un an de zile cursurile de armonie și contrapunct la conservatorul de muzică, în paralel cu matematica.

    Dar, în afară de asta și de a asculta, de a consuma muzică în maniera cea mai banală, nu am avut apropieri importante de muzică. Istoria a început în Quebec, unde cea care a devenit pentru o vreme partenera mea de viață este muzician de profesie, flautistă, pasionată și deschisă spre a experimenta. Cu ea și împreună cu Mircea, fiul meu, muzician autodidact, am lansat prin 2004 proiectul „Valuri de Mătase”. Ideea de bază, conceptul artistic este de a găsi, mergând pe firul timpului, locul comun de întâlnire a muzicii tradiționale românești și celtice. Cele două culturi s-au încrucișat în timp. Celții, care până prin 400 Î.C. erau prin Europa (vezi referințele la cultura Hallstatt, Austria), au traversat și spațiul dacic la un moment dat. Au fost puși pe fugă de Burebista din câte spune istoria și apoi, după 400 D.C, și-au început migrația spre actuala Anglie, părăsind continentul. Cultura lor nu a lăsat nimic scris, însă urme, influențe, elemente culturale celtice au rămas în culturile cu care s-au intersectat. Există elemente comune, de exemplu, în muzica veche românească și cea celtică, iar grupul „Valuri de Mătase”, cei doi muzicieni, au prezentat aceste elemente comune, prin stilul lor, prin selecția pieselor, prin aranjamentele și maniera de interpretare. Grupul a produs două albume, „Valuri de Mătase” și „A Year’s Day”, care sunt înregistrate în patrimoniul cultural canadian.

    Implicat pentru o vreme în viața comunității românilor din Quebec, am ajuns să fiu și director artistic, și organizator de spectacole, ceea ce mi-a făcut multă plăcere. A lucra cu artiști, aceste personalități deosebite și „întortocheate”, „afurisite” uneori, e provocator, dar și un privilegiu. Colaborări cu câteva zeci de artiști români, din Quebec sau alte pârți ale lumii, puși pe scenă alături de artiști din Quebec, localnici, m-a îmbogățit sufletește enorm, iar artiștii s-au descoperit reciproc și au fost încântați să vadă că dincolo de diferențe, muzica poate fi un limbaj universal.

    Dacă cineva vizitează siturile web www.valuridematase.com și www.tridamusic.com și siturile web conexe, își va da seama despre ce vorbesc. De prin 2004 am traversat Quebecul cu spectacole, în aer liber, în catedrale, în amfiteatre, la petreceri sau în concerte publice, în muzee sau stații de radio, festivaluri sau concerte promoționale în malluri. Cu grupurile de muzicieni și invitații lor, am cules satisfacții cu prețul unui efort imens, dar a meritat.

    În prezent, mica mea agenție reprezintă câteva grupuri de muzicieni, inclusiv actualul grup al lui Mircea, „Melao International”, cu muzică latino. Am urmat cursuri intensive de salsa în vara anului 2013, ca să pot profita de muzica lor, și ca spectator, nu numai ca impresar și cameraman.

    Valuri de Matase
    Valuri de Matase
    A year's day
    A year’s day

    Dacă muzica ne apropie de divinitate? Viața, spațiul nostru existențial, al fiecăruia, ne oferă, dacă suntem în stare să le decelăm, să le sesizăm, toată paleta de posibilități în ce privește trăirile spirituale, tot ce ar putea exista ca alegere individuală, ca opțiune, ca mod de acțiune, credință, simțire, de la pragmaticul diurn, în care iți pui doar problemele de zi cu zi, materiale, anoste, dar necesare, de la compensarea lipsurilor, până la momentele în care ne deplasăm trăirile spre zone mai spirituale, zonele sufletești, zonele emoționale. E la latitudinea noastră să ne dăm seama de aceste posibilități și să pășim într-o direcție sau alta. Totul e să nu ne lăsăm marcați, definiți, limitați de ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi, în diurnul impus. Muzica poate fi un mijloc de călătorie prin spații spirituale, dacă e privită și folosită ca atare, nu doar „consumată”. La fel și meditația, și rugăciunea, ca și arta, în general. Sunetul cristalin al flautului și sonoritățile strunelor unei chitare, sau inflexiunile vocilor unei corale liturgice, într-o catedrală, ca și o colindă ancestrală cântată a capela în ecourile unui altar pot deschide spații spirituale nebănuite în sufletul oricui. Am avut șansa să avem o vreme, ca dirijoare a coralei bisericii noastre din Quebec, o persoană deosebită, de un mare talent, care a produs cu niște amatori ca mine și ceilalți membri ai coralei un concert religios ce a impresionat până la lacrimi audiența din catedrală. Reascult din când în când concertul sau alte înregistrări pe care le-am făcut cu ocazii similare și… da, pot să spun că muzica te poate transporta, iți poate dezvălui, releva, descoperi simțăminte și trăiri de care nu știai înainte că ești în stare …

    La vremea în care traduc și public versiunile în engleză și franceză ale acestui interviu, aș spune că un răspuns la întrebare ar putea fi dat de Alex, fiul meu mijlociu. Practicant și instructor de kundalini yoga și muzician, el a integrat muzica și yoga, într-un întreg în care divinitatea, frumosul, omenia și omul în sine devin un tot, celebrând armonia, unicitatea și eternitatea vieți. Ar putea răspunde la întrebare și Ileana, a cărei experiențe spirituale au trecut, într-o perioadă, prin spații în care hotarele între imaginar și real, divin și diabolic, material și spiritual s-au diluat pana la a permite o coexistenta imposibila, într-o lume în care muzica poate deveni bivalenta în antonimia (sau identitatea ?) sacru-satanic. Alex zice: nu exista ură și iubire, exista numai iubire.

    Ne aproprie muzica de Dumnezeu ? Sau, mă întreb, dacă nu cumva ne ajută să Îl descoperim, surprinzător, surprinzător de aproape, chiar lângă noi sau în noi înșine, în sufletul nostru, unde a fost și e de fapt tot timpul ?

    HP2007-01-13 013
    Ouagadougou, 2007

    DD: Călătoriile ne hrănesc sufletul, iar dumneavoastră aveți șansa de a călători. Care este locul cel mai minunat pe care l-ați văzut și ce doriți să vizitați?

    DLT: Fiecare loc e special. Totul merită văzut pe glob. Fiecare loc aduce o îmbogățire sufletească și de cultură, prin oamenii care îl locuiesc și prin realizările lor. București, Cluj, Constanța, Timișoara, Iași sau orice sat din România, le privesc cu același interes ca și marile metropole ale lumii: Paris, Londra, Frankfurt, Berlin, Budapesta, Praga, Viena, Lausanne, Havana, Toronto, Boston, Montreal, sau Ouagadougou, sau Kigali, sau Nairobi, sau orice sătuc pierdut „dans la brousse”, în spațiul african, sau micile localități cochete din Bretania, sau lanțul de localități cochete și castele în vârful munților, de pe valea Rinului. Îmi place să călătoresc. În compania unor oameni deosebiți, mai ales. Ce nu poți împărtăși cu nimeni nu are valoare.

    Rămân însă în memorie unele imagini mai puternice decât altele prin semnificația lor. Am o poză din Ouagadougou, de la fereastra hotelului, unde se vede, pe de o parte, curtea hotelului, luxos, modern, curat, cu piscine interioare, și, dincolo de zidul de ciment, un teren cu solul roșu, cu murdărie și resturi răspândite peste tot, cu niște localnici fără adăpost, stând sub un copac. Mai am destule locuri de vizitat pe listă: America de sud, Asia, Oceania, Rusia. Mai am încă multe de văzut și în România, și în Europa.

    DD: Care din visele din copilărie le-ați realizat?

    DLT: Oh, visele copilăriei! Așa de multe, că ar trebui câteva vieți numai pentru încercări, dară-mi-te să le și atingi! Da, realizări? Am lansat în lume trei copii, am contribuit și mai contribui încă la succesul în viață a mai multora, am fost și mai sunt ceea ce se cheamă un „life facilitator” pentru mai multe persoane, am călătorit, am devenit un profesionist de reputație internațională, zic unii, dar nu am zburat încă cu planorul construit de mine în casă, nu am ajuns aviator, și nici constructor de avioane. Mircea e, însă, inginer în aerospațiale! Nu am ajuns să mă exprim foarte liber prin muzică – știu un pic de pian și ghitară -, dar copiii – Mircea, Alex, Ileana, Ariane – o fac cu vârf și îndesat. Nu am învățat să desenez sau să pictez, dar Ileana o face, și încă nu am descoperit antigravitația, și încă nu am scris nici o carte …

    Nu are legătură cu visele copilăriei, dar cea mai mare nerealizare e aceea de a nu fi fost mai aproape de părinți atunci când erau în viață, de frați și de soră, de locurile natale… E una din marile mele dureri pe care le port cu mine. Nu cred ca aș fi realizat lucruri de excepție.

    Mă nedumerește și acum faptul că m-ai selectat pentru cartea ta alături de nume de prestigiu, printre oameni de mare talent și cu contribuții majore în spațiul social, cultural, științific, artistic, literar.

    DD: Vreți să păreți modest, dar sunteți un om deosebit și vă mulțumesc că ați acceptat să ne vorbiți cu atâta sinceritate, căldură și bucurie despre personalitatea dumneavoastră atât de fascinantă, vă mulțumesc pentru posibilitatea de a ne îmbogăți cunoscându-vă trăirile și profunzimile gândurilor dumneavoastră.

    DLT: Aș categorisi realizările mele normale. Inclusiv greșelile sunt „normale”. Fără greșelile comise aș fi putut, probabil, mult mai mult, dar nu aș fi învățat atâtea. Am mers doar pe drumul pe care viața mi l-a așternut în față, având grija ca la răscruci, la intersecții să nu o iau într-o direcție greșită, într-o direcție care să nu îmi fie pe măsură, sau să îi afecteze negativ pe cei din jur.

    DD: Tot ceea ce ați realizat până în prezent se datorează unui anume crez ?

    Un crez…Nu știu ce să spun… E mult spus. Un „crez” presupune un pic de fanatism, un pic de orbire involuntară, un pic de limitare existențială. Eu sunt, cred, mai degrabă un experimentator, cineva căruia îi place să se joace cu frontierele, cu ideile, cu limitele lui însuși; piedicile și barierele sânt provocări pentru cei ca mine.

    Dar, ceea ce m-am străduit să urmez în viață, ceea ce am încercat tot timpul, și ar putea fi considerat un „crez”, într-un fel, e ceea ce tata, ardelean prin definiție, mi-a spus odată: „Indiferent ce faci în viață, fă bine!”…

    Dar nu mă întrebi de planuri de viitor, cum se face ?

    DD: Cu mare drag o fac. Vă poftesc să ne vorbiți despre acestea, dacă vă face plăcere. Vă rog!

    DTL: No, păi dacă m-ai întrebat așa de insistent, îți răspund.

    În primul rând, aș vrea să planific să am niște nepoți. Nu ține de mine, zici ? Da, așa e… Îmi place să am copii mici împrejur. Îți umplu casa, și sufletul, și viața. Dacă ai mei copii nu mă ajută… va trebui să mă descurc singur?

    Mai am câteva continente de văzut. Foarte mulți oameni de cunoscut. Mai sunt, de asemenea, câteva persoane prin jurul meu, care mai au nevoie de mine un timp, până se pun pe picioare proprii, după care… cine știe …

    Plănuiesc să vin mai des acasă. La unul din „acasă”, la cel din Subcetate.

    Plănuiesc să încep să scriu. Nu memoriile, că încă, zic, sunt prea tânăr. Proză și poezie de dragoste. Câteodată cu spini e dragostea – îl plagiez un pic aici pe Mitică Hurubă.

    Mai plănuiesc să continui cursurile de dans latino.

    Un plan mai practic un pic: am de amenajat o grădina mare, nouă, în care să plantez legume, flori, cocozari negri din care scot, ajutat de Mircea, vinul după rețeta lui tata, modificată un pic. Al meu duce mai mult spre vin de gheață sau spre porto.

    Pe plan profesional, m-aș întoarce la studii. Poți fi student aici, în Quebec, la orice vârstă. Am în minte câteva teme de cercetare științifică interesante, pe care le-aș relua: antigravitația, compoziția muzicală algoritmizată și undele de șoc în plasmă.

    Și mai plănuiesc să continui să îmi pun întrebări fără răspuns, un fel de nonsensuri cele mai multe, cum ar fi: ce caut eu pe lume, de ce trandafirul are spini, de ce dragostea doare, dacă cândva, cu milenii în urmă, cineva a folosit carul mare de pe cer să aducă fânul acasă, de ce dorul e dulce, de ce îți poate fi drag pământul, de ce nu pot niciodată urî pe nimeni, de ce mă rănesc așa de profund nesinceritatea și lipsa de onestitate și care e secretul mamei de a fi fost tot timpul în pace cu ea însăși și cu întregul univers, chiar și atunci când a avut de suferit.

    DD: Dumnezeu să vă dea sănătatea și timpul necesar pentru a vă bucura de reușitele dorite, să vă mențină sclipirea minții, pentru a vă bucura de spectacolul existențial cu atâtea necunoscute, până la adânci bătrâneți!

    Aștept cu nerăbdare să vă citesc prima carte! Și să ne revedem la Subcetate cât mai des!


    Convorbiri la Subcetate
    Convorbiri la Subcetate
    Convorbiri la Subcetate
    Convorbiri la Subcetate

    Publicat de Doinița-Ana Dobrean in « Viată la Subcetate – revista Consiliului Local și a Primăriei Subcetate, editată sub coordonarea cadrelor didactice de la Liceul „Miron Cristea” din localitate. ISSN 2343 – 8215; ISSN-L 2343 – 8215, 15 ianuarie 2015

    Dan Lazar Trifan este matematician, consultant internațional senior în sisteme informatice, născut la Subcetate; domiciliul actual: ville de Quebec, Canada