dan 3fan's blog

Interviu publicat în cartea „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”

Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, 2014

DD: Ați schimbat liniștea satului transilvănean cu tumultul vieții bucureștene, apoi v-ați integrat culturii canadiene. Locul fiecăruia este acolo unde el poate fi firesc și convingător în tot ceea ce face. Asemănările și diferențele, nu doar între persoane, ci și între culturi, conferă frumusețe vieții. Omul este în permanentă căutare, căutare a Sinelui, dar și a posibilităților de exprimare. Ați găsit posibilitățile dorite de exprimare în Canada?

DLT: De exprimat, te poți exprima oriunde – bun, aproape oriunde. Ceea ce face diferența, însă, e să poți convinge ceva lume să te asculte, și măcar câțiva, să te urmeze. Altfel e ca a vorbi cu pereții sau a predica în pustiu.

Fiecare societate, fiecare cultură are părțile ei bune și mai puțin bune. România a fost considerată, după ’89, ca un nou „eldorado” pentru o anumită categorie de oameni de afaceri. Piețele africane, avântul economic din unele țări africane creează oportunități neașteptate. Stabilitatea și forța financiară a Europei oferă de asemeni oportunități.

Canada, Quebec-ul are un alt fel de ofertă socială: libertate de exprimare, deschidere, toleranță, multiculturalism, stabilitate socială, nivel performant de servicii sociale și sprijin al inițiativei în orice domeniu – lucruri cu care nu ne întâlnim în cultura comunistă sau ceea ce se numește spiritul balcanic(ironic!), cum ar fi: dreptul la a greși, de a se simți bine în pielea proprie, de a gândi și a privi pozitiv viața, de a vorbi când ai o problemă, nu a o ascunde din mândrie sau mai știu eu din ce motiv abscons -, apoi civilizația comportamentală, amabilitatea, voluntariatul social, o societate în care nu întâlnești așa de des pe „nu se poate”, corupția mai redusă sau măcar nemanifestată absolut peste tot, deschiderea spre nou și spre cunoaștere.

Fiica mea lipsește la un curs odată. Îl sună pe profesor, o zi după, își cere scuze, iar profesorul îi spune: «nu-i nimic, doar ai dreptul să lipsești», după care îi trimite pe email conținutul cursului, ca să poată recupera. Această toleranță, deschidere, acceptare a greșelii, a imperfecțiunii umane face parte, până la urmă, dintr-un anumit nivelul de cultură socială, maturitate socială.

Aspecte mai puțin pozitive există peste tot, fără ele nu se poate, perfecțiunea e în cel mai bun caz o tendință, niciodată o realitate concretă, nici într-un caz o realitate umană. Un slogan politic practicat aici, în Quebec, la un moment dat spunea „a fi diferit este o calitate”. Dincolo de izul politicianist și utilizarea în general demagogică, o societate care este în stare să profite de aceste diferențe are un mare avantaj în a-și accelera progresul. Trăim azi în ceea ce se numește „global village” și a integra fără a asimila, a crea ceva nou prin fuzionare, în creuzetul social, fără a distruge, este o artă a politicii sociale contemporane pe care puține țări o au. Canada o posedă, în mare parte. Quebecul o are de asemeni, cu particularitățile lui de insulă francofonă într-o lume anglofonă.

În ce privește locul fiecăruia, există o zicală românească: „omul sfințește locul”. Acum, desigur, putem nuanța, anumite locuri se „sfințesc” mai ușor decât altele…

Privind diferențele culturale și integrarea socială și culturală, prima condiție de integrare este să te definești pe tine însuți ca apartenență socio-culturală. Încă o dată, vorbesc de integrare, nu de asimilare. E punctul meu de vedere, poate alții văd diferit această integrare. Mulți pleacă pentru a-și nega trecutul, pentru a uita. Negarea originilor, a culturii în care ai crescut și te-ai format ca persoană, eu o consider o formă de disimulare a incapacități de te fi integrat mai întâi în propria ta cultură. Indiferent de motiv și de justificări uneori reale. Niciodată în viață eu nu am simțit așa de puternic, așa de stringent nevoia să îmi declar și să îmi definesc apartenența la spațiul cultural, istoric și emoțional românesc. Trăind în țară, în interiorul culturii în care te-ai născut le iei pe toate de-a gata. Nici nu le gândești, nici nu conștientizezi, nici nu apreciezi, nici nu știi că le ai, toate acele valori care definesc propria ta cultură și, în final, pe tine însuți. Când însă ești confruntat, opus, pus față în față cu diferențe, cu alte culturi, cu alte valori, cu alte obiceiuri, când ești întrebat de zeci de ori pe zi „vous venez d’où” – de unde veniți – nu poți răspunde, pur și simplu: din România, pentru că România nu e doar un simplu spațiu pe o hartă. Simți nevoia să iți afirmi apartenența, să iți prezinți oferta personală de cultură ca să poți echilibra ceea ce oferă localnicii, ca să poți dovedi că aduci ceva specific, ceva nou, și că nu ai venit să iți uiți rădăcinile și să pretinzi că ai devenit canadien, sau quebecois în câteva zile, învățând rapid jargonul lingvistic local. Probabil că se poate și așa. Nu am simțit că acesta ar fi modul meu de a proceda. Pot oferi mult mai mult, având în spate o istorie și o cultură solidă, milenară. Dacă o cunosc și dacă fac parte din ea, și dacă nu o neg. Am simțit nevoia să completez lipsa de informație, să corijez imaginile false despre România, asociată și redusă în percepția multora la numele Nadiei și al lui Ceaușescu, sau Dracula. Un tânăr român, fost coleg de liceu cu Ileana, fiica mea, pe la sfârșitul adolescenței a obținut o bursă de studii în SUA. În primele săptămâni, mărturisea: am simțit o nevoie imperioasă, imediată să răspund la întrebări ca: cine sunt eu, de unde vin, ce caut eu aici. Simțea nevoia să se definească în raport cu noua societate. A început să ceară de acasă CD-uri, poze, obiecte specifice, și-a afișat pe peretele camerei harta și poze din România, asculta muzică româneasca. E faza de conștientizare a apartenenței la spațiul cultural în care te-ai născut.

Ca să pui în valoare asemănările și diferențele culturale, istorice, de tradiții și obiceiuri, de stiluri de viață, de valori morale, trebuie în primul rând să identifici toate aceste valori și să le accepți. Integrarea e un proces mai de durată, pentru cei care emigrează la vârste mai avansate, și e un proces care nu reușește întotdeauna. Mulți rămân suspendați, undeva între cele două culturi, între cele două spatii existențiale, oscilând, ezitând și, uneori, nemaifiind în stare să își mai găsească locul, nici în ceea ce a fost, nici în ce au în prezent. Alții, mai norocoși, s-au învățat să ia cu ei acel loc de suflet, să îl ia cu ei peste tot, indiferent unde sunt. Ei sunt cei care se simt bine, se simt ca acasă, oriunde ar fi. Le poți spune „dezrădăcinați”? Hmmm! Aș zice că sunt cei în stare să își ia rădăcinile cu ei, mai degrabă. Lorena McKennit spunea, în prefața albumului ei „The Visit” ceva de genul: „Viața e ca în vizită. Și când ești în vizită, în casa cuiva, trebuie să știi cine ești, de unde vii, ce faci și să fii atent la ce impresie și ce amintiri lași în urmă” Să îți pese de propria ta persoană. Suntem deci, în general, în vizită pe lumea asta toata viața, dar aplicat la condiția celui care și-a schimbat țara, e mult mai pregnantă nevoia de auto-identificare și de acel „self-awarness”, „la conscience de soi”, „conștiința de sine” în care știm de unde venim, unde suntem, ce căutăm și ce facem. Dacă ajungi să faci din asta un mod de viață, fără tensiune, fără efort, și în mod natural, te vei simți „acasă” oriunde. Cu observația că ar putea exista și persoane care nu se simt bine „în vizită” pentru că ei percep niște constrângeri și distrug sau alterează, de cele mai multe ori inconștient, frumosul omenesc. Ce să zic? Fiecare cu „elementul” lui: peștele se simte bine în apă, păsările în aer… Să completeze cititorul și cu alte bi/patrupede. Își va dea seama la ce mă refer…

Unde mă simt eu cel mai bine? Intuiesc că asta voiai să mă întrebi? Răspunsul e: printre oameni. Da, printre oameni.

DD: Ce înseamnă viața dumneavoastră în afară de profesie și familie? Ce vă bucură, ce vă pasionează?

DLT: Oamenii mă pasionează, în primul și în primul rând. Mă fascinează individualitatea lor, unicitatea, personalitățile, cultura lor, istoriile lor personale, valorile lor individuale, modul în care evoluează în răspuns la provocările și încercările vieții. Am avut șansa să cunosc foarte mulți, de pe tot globul, extrem de diferiți, și am avut norocul să adun câțiva oameni de valoare printre cei pe care îi consider mai apropiați și prieteni de suflet. E interesant să afli în 10 minute istoria vieții unui șofer de taxi, fost inginer horticol, sau, în câteva ore de călătorie în avion, istoria vieții unei fete frumoase, dar folosită de o bandă de traficanți pentru transport de bijuterii, sau, într-o săptămână de lucru într-o echipă mixtă de experți, istoria fiecăruia, unul venind din insulele Canaris, altul, arab stabilit în Ontario, Canada, altul, senegalez stabilit în Quebec, sau un fost prim ministru african, expert în programe de eliminare a sărăciei.

E pasionant să îi afli și prin mijlocul limbii vorbite de ei. M-am jucat, să zicem, cu limbile: un an de limba rusă, reluată mai apoi în facultate pentru că lecturile de specialitate le găseam foarte ușor traduse în limba rusă, 12 ani de limba franceză, câțiva de engleză, perfecționată mai încoace în familie, un an de studiu de arabă, maghiara învățată prin liceu, ca să impresionez cu scrisori lungi de dragoste, germana practicată un pic prin anii ’90, când afacerile m-au purtat prin Germania; citesc și scriu grecește. Limba e definitorie pentru oameni. Personalitatea și construcțiile mentale se structurează în jurul elementelor lingvistice. Fiica mea vitregă, Ariane, s-a născut într-o familie bilingvă. Ai putea spune ca are două personalități diferite: când e în mediul francofon și vorbește franceză (dialect de Quebec, bineînțeles!) și când e în mediul anglofon.

Din plăcere și pentru a aduna împreună lume diversă, ne întâlneam, organizam, de exemplu, într-o vreme, o dată pe lună, un „gathering”, un fel de mică petrecere în spațiul pus la dispoziția noastră de un român, „vigneron” – podgorean, unul dintre cei mai buni din Quebec, proprietarul, în acea vreme, a celei mai vechi podgorii din Quebec – Domnul Radu Jorj – unul din acei oameni excepționali pe care am avut șansa să îi întâlnesc și să le fiu prieten. În jurul mesei, ne adunam de la europeni la nord-americani, africani, localnici sau trecători prin Quebec. Asemenea întâlniri erau aducătoare de o mare satisfacție intelectuală.

Da, diversitatea socială, culturală, de origini e interesantă, îmbogățitoare, dar… depinde cum și la ce o folosești. O realizatoare TV româncă din Toronto lansase odată pe facebook, ca să își pregătească o emisiune, o discuție cu întrebarea: cât de mult putem accepta compromisul, încălcarea propriilor noastre valori, în scopul de a ne integra într-o societate care nu ne împărtășește integral valorile personale? Cum facem incompatibilul compatibil pentru a ajunge la un „modus vivendi” în acest amalgam cultural, religios, social, de valori morale? Discuția se poate duce între extremele de izolare în mici comunități până la a renunța la integrare, trecând prin invenția terminologică – și faptică – a unor politicieni din Quebec: „acomodări rezonabile”. Humor sau dramatic?

În rest, ca preocupări, desigur, familia e pe primul loc, profesia mai apoi, dar mai am destule preocupări, de la muzică la grădinărit, de la a călători la a cultiva flori, de la a face poze la a petrece timpul în compania unor oameni interesanți, cu discuții interesante și aducătoare de noi deschideri intelectuale.

Mă preocupă evoluția „lumii virtuale”, a ceea ce se întâmplă pe internet. E fascinant să descoperi cum se adaptează, cum se reinventează oamenii, relațiile, socializarea, personalitățile individuale, inclusiv dragostea, inclusiv criminalitatea, inclusiv poezia, inclusiv modul de viață. Totul se reinventează în acest spațiu virtual fără limite.

Îmi place să „bricolez” – sunt doar fiu de meseriaș, nu? -, fie că e vorba de reparații în jurul casei sau electronică, tâmplărie sau mașini. Și ar mai fi încă destule de făcut.

Mi-ar plăcea să am timpul și liniștea să scriu, de exemplu. Sunt un grăbit tot timpul; se vede, probabil, și din stilul rândurilor de față. Prea încărcat, prea condensat. Textul nu „respiră larg”, nu-i așa Doina?

Poate la pensie? Hmmm! Nu cred că mă văd în postura de pensionar!

DD: Balsam pentru suflet este și muzica. Este ea, muzica, o cale de a ajunge la Dumnezeu? Fiul dumneavoastră, Mircea, este pasionat de muzică. Ați dezvoltat împreună proiectul „Valuri de mătase”, generator de multe bucurii. Vorbiți-ne despre acest proiect!

DLT: Da, e un capitol special și inedit, acesta cu preocupările mele artistice. Îmi amintesc o prezență pe scenă la un spectacol de elevi, prin anii ’60, la Toplița, unde la un moment dat au intrat pe scenă într-un duo de acordeon Doinița Dobreanu și Dănuţ Trifan… Îți mai amintești?

Prin facultate, am avut preocupări, în cadrul unor studii interdisciplinare de matematică-muzică. Am urmat un an de zile cursurile de armonie și contrapunct la conservatorul de muzică, în paralel cu matematica.

Dar, în afară de asta și de a asculta, de a consuma muzică în maniera cea mai banală, nu am avut apropieri importante de muzică. Istoria a început în Quebec, unde cea care a devenit pentru o vreme partenera mea de viață este muzician de profesie, flautistă, pasionată și deschisă spre a experimenta. Cu ea și împreună cu Mircea, fiul meu, muzician autodidact, am lansat prin 2004 proiectul „Valuri de Mătase”. Ideea de bază, conceptul artistic este de a găsi, mergând pe firul timpului, locul comun de întâlnire a muzicii tradiționale românești și celtice. Cele două culturi s-au încrucișat în timp. Celții, care până prin 400 Î.C. erau prin Europa (vezi referințele la cultura Hallstatt, Austria), au traversat și spațiul dacic la un moment dat. Au fost puși pe fugă de Burebista din câte spune istoria și apoi, după 400 D.C, și-au început migrația spre actuala Anglie, părăsind continentul. Cultura lor nu a lăsat nimic scris, însă urme, influențe, elemente culturale celtice au rămas în culturile cu care s-au intersectat. Există elemente comune, de exemplu, în muzica veche românească și cea celtică, iar grupul „Valuri de Mătase”, cei doi muzicieni, au prezentat aceste elemente comune, prin stilul lor, prin selecția pieselor, prin aranjamentele și maniera de interpretare. Grupul a produs două albume, „Valuri de Mătase” și „A Year’s Day”, care sunt înregistrate în patrimoniul cultural canadian.

Implicat pentru o vreme în viața comunității românilor din Quebec, am ajuns să fiu și director artistic, și organizator de spectacole, ceea ce mi-a făcut multă plăcere. A lucra cu artiști, aceste personalități deosebite și „întortocheate”, „afurisite” uneori, e provocator, dar și un privilegiu. Colaborări cu câteva zeci de artiști români, din Quebec sau alte pârți ale lumii, puși pe scenă alături de artiști din Quebec, localnici, m-a îmbogățit sufletește enorm, iar artiștii s-au descoperit reciproc și au fost încântați să vadă că dincolo de diferențe, muzica poate fi un limbaj universal.

Dacă cineva vizitează siturile web www.valuridematase.com și www.tridamusic.com și siturile web conexe, își va da seama despre ce vorbesc. De prin 2004 am traversat Quebecul cu spectacole, în aer liber, în catedrale, în amfiteatre, la petreceri sau în concerte publice, în muzee sau stații de radio, festivaluri sau concerte promoționale în malluri. Cu grupurile de muzicieni și invitații lor, am cules satisfacții cu prețul unui efort imens, dar a meritat.

În prezent, mica mea agenție reprezintă câteva grupuri de muzicieni, inclusiv actualul grup al lui Mircea, „Melao International”, cu muzică latino. Am urmat cursuri intensive de salsa în vara anului 2013, ca să pot profita de muzica lor, și ca spectator, nu numai ca impresar și cameraman.

Dacă muzica ne apropie de divinitate? Viața, spațiul nostru existențial, al fiecăruia, ne oferă, dacă suntem în stare să le decelăm, să le sesizăm, toată paleta de posibilități în ce privește trăirile spirituale, tot ce ar putea exista ca alegere individuală, ca opțiune, ca mod de acțiune, credință, simțire, de la pragmaticul diurn, în care iți pui doar problemele de zi cu zi, materiale, anoste, dar necesare, de la compensarea lipsurilor, până la momentele în care ne deplasăm trăirile spre zone mai spirituale, zonele sufletești, zonele emoționale. E la latitudinea noastră să ne dăm seama de aceste posibilități și să pășim într-o direcție sau alta. Totul e să nu ne lăsăm marcați, definiți, limitați de ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi, în diurnul impus. Muzica poate fi un mijloc de călătorie prin spații spirituale, dacă e privită și folosită ca atare, nu doar „consumată”. La fel și meditația, și rugăciunea, ca și arta, în general. Sunetul cristalin al flautului și sonoritățile strunelor unei chitare, sau inflexiunile vocilor unei corale liturgice, într-o catedrală, ca și o colindă ancestrală cântată a capela în ecourile unui altar pot deschide spații spirituale nebănuite în sufletul oricui. Am avut șansa să avem o vreme, ca dirijoare a coralei bisericii noastre din Quebec, o persoană deosebită, de un mare talent, care a produs cu niște amatori ca mine și ceilalți membri ai coralei un concert religios ce a impresionat până la lacrimi audiența din catedrală. Reascult din când în când concertul sau alte înregistrări pe care le-am făcut cu ocazii similare și… da, pot să spun că muzica te poate transporta, iți poate dezvălui, releva, descoperi simțăminte și trăiri de care nu știai înainte că ești în stare …

La vremea în care traduc și public versiunile în engleză și franceză ale acestui interviu, aș spune că un răspuns la întrebare ar putea fi dat de Alex, fiul meu mijlociu. Practicant și instructor de kundalini yoga și muzician, el a integrat muzica și yoga, într-un întreg în care divinitatea, frumosul, omenia și omul în sine devin un tot, celebrând armonia, unicitatea și eternitatea vieți. Ar putea răspunde la întrebare și Ileana, a cărei experiențe spirituale au trecut, într-o perioadă, prin spații în care hotarele între imaginar și real, divin și diabolic, material și spiritual s-au diluat pana la a permite o coexistenta imposibila, într-o lume în care muzica poate deveni bivalenta în antonimia (sau identitatea ?) sacru-satanic. Alex zice: nu exista ură și iubire, exista numai iubire.

Ne aproprie muzica de Dumnezeu ? Sau, mă întreb, dacă nu cumva ne ajută să Îl descoperim, surprinzător, surprinzător de aproape, chiar lângă noi sau în noi înșine, în sufletul nostru, unde a fost și e de fapt tot timpul ?

DD: Călătoriile ne hrănesc sufletul, iar dumneavoastră aveți șansa de a călători. Care este locul cel mai minunat pe care l-ați văzut și ce doriți să vizitați?

DLT: Fiecare loc e special. Totul merită văzut pe glob. Fiecare loc aduce o îmbogățire sufletească și de cultură, prin oamenii care îl locuiesc și prin realizările lor. București, Cluj, Constanța, Timișoara, Iași sau orice sat din România, le privesc cu același interes ca și marile metropole ale lumii: Paris, Londra, Frankfurt, Berlin, Budapesta, Praga, Viena, Lausanne, Havana, Toronto, Boston, Montreal, sau Ouagadougou, sau Kigali, sau Nairobi, sau orice sătuc pierdut „dans la brousse”, în spațiul african, sau micile localități cochete din Bretania, sau lanțul de localități cochete și castele în vârful munților, de pe valea Rinului. Îmi place să călătoresc. În compania unor oameni deosebiți, mai ales. Ce nu poți împărtăși cu nimeni nu are valoare.

Rămân însă în memorie unele imagini mai puternice decât altele prin semnificația lor. Am o poză din Ouagadougou, de la fereastra hotelului, unde se vede, pe de o parte, curtea hotelului, luxos, modern, curat, cu piscine interioare, și, dincolo de zidul de ciment, un teren cu solul roșu, cu murdărie și resturi răspândite peste tot, cu niște localnici fără adăpost, stând sub un copac. Mai am destule locuri de vizitat pe listă: America de sud, Asia, Oceania, Rusia. Mai am încă multe de văzut și în România, și în Europa.

DD: Care din visele din copilărie le-ați realizat?

DLT: Oh, visele copilăriei! Așa de multe, că ar trebui câteva vieți numai pentru încercări, dară-mi-te să le și atingi! Da, realizări? Am lansat în lume trei copii, am contribuit și mai contribui încă la succesul în viață a mai multora, am fost și mai sunt ceea ce se cheamă un „life facilitator” pentru mai multe persoane, am călătorit, am devenit un profesionist de reputație internațională, zic unii, dar nu am zburat încă cu planorul construit de mine în casă, nu am ajuns aviator, și nici constructor de avioane. Mircea e, însă, inginer în aerospațiale! Nu am ajuns să mă exprim foarte liber prin muzică – știu un pic de pian și ghitară -, dar copiii – Mircea, Alex, Ileana, Ariane – o fac cu vârf și îndesat. Nu am învățat să desenez sau să pictez, dar Ileana o face, și încă nu am descoperit antigravitația, și încă nu am scris nici o carte …

Nu are legătură cu visele copilăriei, dar cea mai mare nerealizare e aceea de a nu fi fost mai aproape de părinți atunci când erau în viață, de frați și de soră, de locurile natale… E una din marile mele dureri pe care le port cu mine. Nu cred ca aș fi realizat lucruri de excepție.

Mă nedumerește și acum faptul că m-ai selectat pentru cartea ta alături de nume de prestigiu, printre oameni de mare talent și cu contribuții majore în spațiul social, cultural, științific, artistic, literar.

DD: Vreți să păreți modest, dar sunteți un om deosebit și vă mulțumesc că ați acceptat să ne vorbiți cu atâta sinceritate, căldură și bucurie despre personalitatea dumneavoastră atât de fascinantă, vă mulțumesc pentru posibilitatea de a ne îmbogăți cunoscându-vă trăirile și profunzimile gândurilor dumneavoastră.

DLT: Aș categorisi realizările mele normale. Inclusiv greșelile sunt „normale”. Fără greșelile comise aș fi putut, probabil, mult mai mult, dar nu aș fi învățat atâtea. Am mers doar pe drumul pe care viața mi l-a așternut în față, având grija ca la răscruci, la intersecții să nu o iau într-o direcție greșită, într-o direcție care să nu îmi fie pe măsură, sau să îi afecteze negativ pe cei din jur.

DD: Tot ceea ce ați realizat până în prezent se datorează unui anume crez ?

Un crez…Nu știu ce să spun… E mult spus. Un „crez” presupune un pic de fanatism, un pic de orbire involuntară, un pic de limitare existențială. Eu sunt, cred, mai degrabă un experimentator, cineva căruia îi place să se joace cu frontierele, cu ideile, cu limitele lui însuși; piedicile și barierele sânt provocări pentru cei ca mine.

Dar, ceea ce m-am străduit să urmez în viață, ceea ce am încercat tot timpul, și ar putea fi considerat un „crez”, într-un fel, e ceea ce tata, ardelean prin definiție, mi-a spus odată: „Indiferent ce faci în viață, fă bine!”…

Dar nu mă întrebi de planuri de viitor, cum se face ?

DD: Cu mare drag o fac. Vă poftesc să ne vorbiți despre acestea, dacă vă face plăcere. Vă rog!

DTL: No, păi dacă m-ai întrebat așa de insistent, îți răspund.

În primul rând, aș vrea să planific să am niște nepoți. Nu ține de mine, zici ? Da, așa e… Îmi place să am copii mici împrejur. Îți umplu casa, și sufletul, și viața. Dacă ai mei copii nu mă ajută… va trebui să mă descurc singur?

Mai am câteva continente de văzut. Foarte mulți oameni de cunoscut. Mai sunt, de asemenea, câteva persoane prin jurul meu, care mai au nevoie de mine un timp, până se pun pe picioare proprii, după care… cine știe …

Plănuiesc să vin mai des acasă. La unul din „acasă”, la cel din Subcetate.

Plănuiesc să încep să scriu. Nu memoriile, că încă, zic, sunt prea tânăr. Proză și poezie de dragoste. Câteodată cu spini e dragostea – îl plagiez un pic aici pe Mitică Hurubă.

Mai plănuiesc să continui cursurile de dans latino.

Un plan mai practic un pic: am de amenajat o grădina mare, nouă, în care să plantez legume, flori, cocozari negri din care scot, ajutat de Mircea, vinul după rețeta lui tata, modificată un pic. Al meu duce mai mult spre vin de gheață sau spre porto.

Pe plan profesional, m-aș întoarce la studii. Poți fi student aici, în Quebec, la orice vârstă. Am în minte câteva teme de cercetare științifică interesante, pe care le-aș relua: antigravitația, compoziția muzicală algoritmizată și undele de șoc în plasmă.

Și mai plănuiesc să continui să îmi pun întrebări fără răspuns, un fel de nonsensuri cele mai multe, cum ar fi: ce caut eu pe lume, de ce trandafirul are spini, de ce dragostea doare, dacă cândva, cu milenii în urmă, cineva a folosit carul mare de pe cer să aducă fânul acasă, de ce dorul e dulce, de ce îți poate fi drag pământul, de ce nu pot niciodată urî pe nimeni, de ce mă rănesc așa de profund nesinceritatea și lipsa de onestitate și care e secretul mamei de a fi fost tot timpul în pace cu ea însăși și cu întregul univers, chiar și atunci când a avut de suferit.

DD: Dumnezeu să vă dea sănătatea și timpul necesar pentru a vă bucura de reușitele dorite, să vă mențină sclipirea minții, pentru a vă bucura de spectacolul existențial cu atâtea necunoscute, până la adânci bătrâneți!

Aștept cu nerăbdare să vă citesc prima carte! Și să ne revedem la Subcetate cât mai des!

Publicat de Doinița-Ana Dobrean in « Viată la Subcetate – revista Consiliului Local și a Primăriei Subcetate, editată sub coordonarea cadrelor didactice de la Liceul “Miron Cristea” din localitate. ISSN 2343 – 8215; ISSN-L 2343 – 8215, 15 ianuarie 2015

Dan Lazar Trifan este matematician, consultant internațional senior în sisteme informatice, născut la Subcetate; domiciliul actual: ville de Quebec, Canada