de Dan Lazăr Trifan
Interviu publicat în cartea „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”
Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, 2014
DD: Cum ați trăit anotimpurile la Subcetate?
DLT: Hmm!… Anotimpurile!… Probabil că Vivaldi, într-o viață anterioară, a fost român și și-a trăit copilăria la Subcetate… E convingerea mea intimă, dar rămâne între noi doi, ca să nu ne râdă lumea…
Primăvara începea întotdeauna cu povestea mărțișoarelor, la școală, acasă… Allegro, Largo și Danza pastorale, după Vivaldi… Zăpada care începea să se topească, pârâul din spatele casei, care își umfla apele, ajungând uneori în curte și grădină… umblatul cu picioarele goale prin ape și noroaiele încă reci…
Poveste inedită: într-o primăvară, apa din râul care trece prin spatele casei inundase curtea și grădina, până pe la genunchi, intrase și în casă… Bunicul și bunica, care locuiau la deal, veniră prin apă să ne scoată din casă; bunica, cu poalele suflecate, intră în casă, ia oala cu sarmale de pe sobă și pleacă; bunicul strigă după ea: „Da’ copiii, Ioana?” La care ea răspunde: „Copiii trebuie să mănânce, Ioane!”
Mai apoi, mi-amintesc de plecatul cu prietenii și fetele la cules de ghiocei prin poiană, peste Mureș, că acolo apăreau mai întâi… Prin aprilie-mai, când începe să înverzească iarăși totul, când pământul aburind, respirând, parcă, așteaptă plugurile să iasă, în curtea lui tata se reparau și se ascuțeau plugurile în serie, aliniate frumos, când erau terminate, la gardul de la grădinuță … Când înfloreau merii, în luna mai, în duminicile însorite, ieșeam pe tău să jucăm țurca… Mi-amintesc de plecatul la arat, cu tractorul și plugul făcut de tata, pe dealurile de primprejur, pentru săteni. O muncă dură, grea, dar care îmi făcea plăcere. Duminica dimineața, când era liniște și sătenii îmbrăcați frumos în haine de sărbătoare se îndreptau spre biserică pentru slujbă, tata citea ziarul la masa din bucătărie, iar mama povestea cu noi vrute si nevrute…
Vara, un pic de școală încă și apoi vacanța mare. Vivaldi îi spune Aleggro non molto, Adagio e piano, Presto e forte și Presto.
Vacanța copiilor de atunci era altfel, era în general muncă, la câmp, prin grădină, prin gospodărie, ajutând părinții. Unii mai norocoși (noi am fost!) mai prindeau o tabără de vară pe undeva, la munte sau la mare, de una sau două săptămâni. Mai târziu, când am mai crescut, vara însemna a lucra la fabrica de cherestea din Hodoșa, pentru a aduna bani de haine. Nu mi s-a părut niciodată greu, era modul de viață normal, acceptat implicit. Eram mulțumit și eu, și ai mei.
Luna iulie, cu căldurile intense bătând peste lanuri (aud Presto e forte acum!) și ploile de Sf. Ilie, care fac grânele să crească și să dea în pârg…O mică paranteză aici: am aflat la un moment dat istoria Sfântului Ilie, care îl tot întreba pe Dumnezeu când vine ziua lui, ca să dea cu ploi, fulgere și tunete, și Dumnezeu îi tot spunea: „Păi, așteaptă, că mai e încă…” și apoi: „Păi, a trecut…”, după care, Sf. Ilie, ca să nu mai piardă ocazia, da cu ploi și înainte și după ziua lui!
Deci, după iulie, venea august, când se întâmpla un eveniment mai special: plecam cu toții, sau aproape toți, la pădure, la Gălăuțaș, la coasă, în grădina Dobrenilor. O săptămână de viață în sălbăticie, în mijlocul naturii, cu muncă destul de pretențioasă, dar plăcută. Necazul meu era cu ascuțitul coasei, că nu tăia niciodată cum trebuie. Și… când coasa nu taie, tragi de ea de îți pleznesc toți mușchii! Până într-un an, când am avut o coasă mare și lată, care tăia ca briciul… E de nedescris senzația aceea când, dimineața devreme, pe rouă, avansam pas cu pas, brazdă cu brazdă, în rând, unul după altul, cu frații și cu tata, tăind iarba, fără să ne vorbim, în tăcere, ca într-un ritual ancestral, învățat nu se știe de unde și nu se știe cum, așezând în urma noastră iarba în brazde grele, mirosind proaspăt și frumos. Sunetul și ascuțitul coaselor, cântecul ierbii care se culca pe coasă, pauzele în care se auzea un solo al cutei care trecea peste ascuțișul coasei, cosașii care săreau prin iarbă stârniți de coasele noastre. Urma adusul fânului acasă, pe înserat, în carul mare, plin, greu, imens, în urma tractorului, pe drumuri bolovănoase, dificile, cu gropi și obstacole. Merita însă efortul, pentru a avea, seara, după ce totul era terminat, după o baie în apa rece a pârâului din spatele casei și masa de seară pregătită de mama, să ajungem să avem sentimentul lucrului bine făcut, terminat, împlinit, mulțumiți de noi și de ce am făcut.
Toamna – Allegro, Adagio molto și iar Allegro, dar cu un conținut diferit – când nu eram încă la școală și chiar și după ce începeam școala o vreme, era perioada treieratului grânelor. Îmi amintesc perioada în care tata pleca cu batoza pe sate și mă lua și pe mine, începând încet, încet să îmi dea sarcini pe măsura vârstei mele. Ar fi multe de povestit aici, impresii și întâmplări frumoase și unele hazlii.
De la o vreme, însă, după perioada colectivizării, nu mai era așa frumos. Bogăția sătenilor a devenit sărăcie, amabilitatea localnicilor s-a transformat în indiferență și amărăciune. De la buna și omenoasa primire, de care ne bucuram odinioară, am ajuns să dormim prin poduri de grajduri (saivanuri), până ce, la un moment dat, tata a renunțat să mai practice treieratul. Subcetatea a scăpat de colectivizare, datorită opoziției oamenilor, dar și geografiei colinare, care nu permitea agricultura pe mari suprafețe.
Mi-amintesc nu numai de lucrul la câmp, de culesuri, ci și de câmpurile devenite goale și libere, pe care eram trimiși noi, copiii, cu animalele la păscut, fără a mai avea restricții de unde și când…
Spre începutul iernii, mai aveam cu tata o perioadă de tăiat lemne, cu circularul construit de el, pe la săteni, pentru lemne de foc sau despicat în lung bușteni lungi și grei de brad sau fag, pe care oamenii îi aduseseră din pădure pe la sfârșitul iernii precedente, pe zăpadă. Allegro, Adagio molto și iar Allegro descriu perfect decembrie cel senin și sărbătoresc, calmul, liniștea albă a lui ianuarie și frigurile dure din februarie.
Perioada sărbătorilor de iarnă? Povești desprinse din basme. Basme trăite. Crăciunul, bradul de Crăciun împodobit frumos, colinzile vocilor de copii sunând așa de frumos sub cerul cristalin al iernii, despicând pe ici pe colo liniștea nopții, cozonacii, prăjiturile mamei, sarmalele, tăiatul porcului, era una din perioadele din an în care mai reușeam să ne adunăm cu toții acasă de pe unde plecaserăm, spre bucuria disimulată, dar până la urmă evidentă, a mamei și a tatei. O vacanță de bucurii, de reîntregire, de reîmprospătare sufletească. Cu anii însă, distanțele s-au mărit între noi și se întâmpla din ce în ce mai rar să ne putem bucura de prezența tuturor de Crăciun sau Anul Nou în casa părintească.
Iarna era vremea zăpezilor abundente prin anii ’50-’60… Albul frumos al iernii, liniștea așezată peste sat – activitățile la țară nu sunt așa de intense iarna -, ieșitul cu prietenii la schi peste dealuri și păduri, cu tot felul de aventuri, cu scrânteli de oase sau răni, sau ieșitul la patinaj cu patine improvizate, făcute de noi, după rețete inventate, sunt de neuitat. Un anotimp al reflexiei interioare aș zice. Așezat ca într-un ceaun, satul permitea temperaturi mult mai scăzute fiindcă nu era vânt. Primul meu palton mi l-au cumpărat părinții în primul an de liceu la Târgu Mureș. Până atunci, iernile le făceam în pulovăr gros de lână, căciulă, mânuși și bocanci de iarnă.
DD: Spațiul copilăriei și trăirile din casa părintească vă creează nostalgii?
DLT: Nostalgii? Uneori, când timpul și ocupațiile permit gândurilor să vagabondeze libere, în timpul călătoriilor mele lungi, îmi lipsește acel acasă care, în fapt, în realitate, nu mai există de mult, dar din care, purtăm cu noi, toți, o părticică, oriunde am fi. În rest, viața, în duritatea și imuabilitatea drumului ei, ne confruntă cu realități diferite și cu adevărul că trecutul nu se mai poate repeta niciodată. Totul se schimbă, totul e schimbat azi, locurile, oamenii, obiceiurile. Ne rămâne însă zestrea aceasta sufletească, cea care ne ajută să ne regăsim pe noi înșine, oriunde, oricând. Dacă reușim să luăm și să păstrăm acest acasă cu noi, în suflet, ne vom simți acasă oriunde în lume, pe orice meleaguri. Integrăm acest trecut în prezentul de zi cu zi, în realizările de zi cu zi. Ne doare când oamenii pe care îi prețuim nu mai sunt…
Da, mi-e dor să o mai văd pe mama la războiul de țesut, sau să o văd venind pe uliță, cu mâinile încrucișate sub bunda pe care o știu de o viață. Mi-e dor să îl mai ascult pe tata povestind dezertarea de la nemți, și întâmplările lui din război, sau să lucrez cu el în atelierul de fierărie.
Nostalgii? Da, le am. În iernile lungi, când obosit să mai dau zăpada enormă din fața geamurilor ca să am lumină în casa din Quebec, în avion în drum spre Kigali, sau în așteptările lungi prin aeroporturile din Nairobi sau Paris. Da, le am și îmi îndulcesc viața, sunt norocos că le am.
DD: Traseul dumneavoastră existențial?
DLT: Traseul… Interesant termen folosești… Într-un traseu, cineva se deplasează trecând printr-o succesiune de puncte distincte… Da, în spațiu mă deplasez, dar în timp… Eu simt mai degrabă că timpul trece peste mine și că mersul timpului e continuu, nu discret, nu compus din puncte… Timpul e cel care trece peste mine și eu încerc să îl frânez, să profit la maxim de fiecare secundă care mă traversează, să o savurez, să îi simt culoarea, gustul, tendințele, efectul, să îi întârzii trecerea, să întârzii moartea fiecărei secunde, să îi amân dispariția… Hhmmm! Prea multă filozofie, nu ?
Bun, să începem cu începutul, care, desigur, nu poate fi decât la Subcetate. Sunt multe amintiri, dar să începem cu instituționalizarea lui Dănuţ, când am avut un început excelent de grădiniță, doar că frecventarea grădiniței s-a oprit la prima zi…Viața din afara ei era mai interesantă. Școala apoi, unde în prima zi am întârziat și nu am mai găsit loc în bancă decât în fundul clasei, și, desigur, m-am îndrăgostit din prima zi de frumoasa Elena. (Rămâne secretul nostru, ok ? Nu știe nimeni despre asta, nici măcar Elena!)
Am aflat recent că în vara dinainte de a ajunge eu la școală, aceasta fiind în construcție, grație neprețuitului profesor Andrei Cotfas, cel care a păcălit autoritățile comuniste și a obținut fondurile pentru a construi liceul, eu culegeam pietre de pe drum, le adunam în buzunare și le duceam pe șantier, spunând muncitorilor să se grăbească și să gate școala pană când ajung eu să încep clasa I.
Școala, cu învățători și profesori de inimă și de mare calitate! Am cam fost premiant, cu excepția anilor în care am avut nota scăzută la purtare…
Liceul l-am făcut la Târgu Mureș, profitând de reînființarea liceelor industriale, locuind la surorile mamei și mai apoi cu fratele meu, Ilie, sau, în ultimul an, la căminul liceului. Trecerea de la viața de sat la cea de oraș a avut evenimentele, șocurile ei, care m-au marcat puternic… Acomodarea, adaptarea la viața de oraș a avut prețul ei și l-am plătit din plin, dar, cum se zice, experiențele dure care nu ne omoară ne întăresc. Cu postura de premiant, vezi aceeași istorie ca și în școala generală, dar am studiat cu plăcere și profund toate materiile, de la cele de specialitate până la literatură, ceea ce m-a propulsat la olimpiade de matematică, fizică, limba română, sau la activități ca radioamatorismul, orientarea turistică, gimnastica, judo. Și ca să nu încarc prea mult cheltuielile părinților, dădeam meditații sau lucram cu fratele meu Ilie, la reparat mașini. Ilie ar merita o carte aparte, un roman întreg, aș zice, dar în interviul tău nu e suficient spațiu pentru câte istorii aș avea cu el !
Și… pe la sfârșitul liceului, după ani de zile în care mă vedeam în industrie, inginer de aviație sau electronică, am decis că trebuie să schimb și am optat pentru… astronomie, așa că m-am prezentat la admitere la Facultatea de Matematică din București. Doar că astronomia a cam fugit de mine, am prins-o în ultimul an de abia, așa că între timp am trecut prin informatică, mecanică teoretică și magnetohidrodinamică, terminând cu o cercetare de vârf în teoria undelor de șoc în plasmă. Soarta studenților din generația mea era însă pecetluită. Unul din profesori, Dl. Ioan Roșca, matematician de prestigiu, fost coleg de clasă la Subcetate cu Doina, sora mea, ne-a spus la un moment dat: „Pe voi o să vă înghită informatica și calculatoarele!” Și așa a fost. Am ajuns informatician la uzinele „Electronica”, unde traseul m-a purtat de la programator la inginer de sistem, la șef de atelier, în final, șeful compartimentului de informatică. Am uitat să spun că în ultimul an de facultate m-am căsătorit cu o bucureșteancă, Virgilia, profesoară de matematică, o pasionată de profesie, de matematică, dar mai ales de a învăța copiii matematica. Virgilia este și mama celor trei copii ai mei, Mircea, Alexandru și Ileana, realizarea majoră a întregii mele vieți.
Ca o anecdotă, deși e reală: mă ferisem, în gândurile mele despre viitor, de câteva lucruri cum ar fi: să nu locuiesc într-un oraș mare, să nu devin șef, să nu locuiesc la bloc, să nu lucrez în industrie și… să mă feresc de bucureștence. Ei bine, m-am ferit degeaba, că le-am avut pe toate ! Am rămas în București, am ajuns șefu’ aproape tot timpul, ne-am cumpărat apartament la bloc, am lucrat în industrie timp de 24 de ani și m-am îndrăgostit… de o bucureșteancă. Probabil că așa a fost să fie, ce ți-e scris în frunte ți-e pus !
Am avut șansa unor copii deosebiți, talentați, muncitori, inteligenți, iar, profesional, am avut șansa să fiu printre cei aleși să conducă proiecte majore, de pionierat pe plan național, aș zice.
Primul calculator personal, destinat marelui public, de exemplu – unul din proiecte -, a fost pus în fabricație de o echipă în care am contribuit în mod determinat, trecându-l de toate aprobările, de filtrele comuniste, sub numele ridicol de „automat programabil de instruire”, pentru că autoritățile comuniste nu concepeau ca cetățenii de rând să aibă așa ceva acasă: un calculator.
Am gestionat două proiecte mari de sisteme informatice, pilot, de urmărire a producției în timp real, noutate în România: unul de inspirație germană, altul conceput în România, ambele implementate la uzina la care lucram, „Electronica”.
„Revoluția” (între ghilimele, să ne înțelegem!) din ’89 m-a prins în primele rânduri ale naivilor care au crezut că pot schimba ceva de la o zi la alta. Evenimentele m-au împins iar în poziția de leader, fiind cel care a trebuit sa organizeze, din culise, niște schimbări în uzina în care lucram. Am produs schimbări, am forțat schimbări, dar am realizat, după o vreme, că nu am făcut decât să tăiem vârful piramidei. Piramida s-a săltat cu un nivel mai sus și totul s-a păstrat în stare operațională. Ar trebui mai degrabă să îi spunem „caracatiță”, nu piramidă.
Mai apoi, una din primele firme de informatică înregistrate în București a fost „Casa de Software WDS”, pe care am înființat-o cu câțiva colaboratori și cu care am pus în funcțiune, în mai puțin de un an de zile, un sistem informatic de spital, pe una din primele rețele de PC -uri din România. Au urmat ani grei de muncă intensă, delegații prin toată țară, la clienți, începând din București la Constanța, Brăila, Tulcea, Galați, Bacău, Baia Mare, Turnu Severin, Craiova, trecând prin a doua firmă, și a treia, dezvoltând aplicații informatice pentru diverse sectoare, începând de la firme de contabilitate, până la fabrici de pâine sau de avioane.
Copiii creșteau, societatea evolua, piața era în formare, concurența în devenire și nu întotdeauna loială. După un timp, am renunțat la inițiativa privată și am trecut la o firmă de asigurări, ca director de departament informatic. Fiul cel mijlociu, Alex, a început la un moment dat să întrebe de ce nu emigrăm. Nu am fost de acord la început, dar i-am făcut pe plac și am încercat, o dată fiind refuzați. Alex a continuat să insiste. La o analiză mai aprofundată însă, am decis, totuși, să plecăm. Nu pentru binele părinților, eu și soția având deja cariere realizate, ci pentru a asigura copiilor o deschidere de viață. Așa se face că pe 8 august 2000 aterizam în Montreal cu statutul de rezidenți permanenți.
După 10 ani în aceeași firmă, o companie IBM, am decis să revin pe cont propriu și am trecut să lucrez ca și consultant independent. Am avut ocazia să câștig destulă experiență nord-americană, pentru o diversitate de clienți din Canada și Europa, dar, și cu câteva contracte personale, cu proiecte finanțate de Banca Mondială pentru țări din Africa. Momentul de față mă găsește cu propria mea firmă de consultanță în tehnologii informaționale, plus o mică agenție artistică, prin care furnizez contracte câtorva grupuri de muzicieni.
Familia? Altă istorie… adunată, împrăștiată, adunată parțial, refăcută în altă structură, iar desfăcută, probleme majore de sănătate în familie – din fericire rezolvate sau în curs de rezolvare, și, în final, hmm!… Da…, copiii sunt mari, independenți, uneori mă simt ciudat, că nimeni nu mai are nevoie de mine, dar, face parte din viață, nu ? Mai găsesc întotdeauna pe câte cineva care să aibă nevoie de un sprijin, sunt un fel de „life facilitator” cum se spune în engleză. Unii trăiesc pentru ei, alții sunt croiți să trăiască pentru ceilalți, așa se simt ei bine.
