dan 3fan's blog

de Dan Lazăr Trifan

Interviu publicat în cartea „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”

Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, 2014

Doina Dobreanu : Domnule Dănuț Trifan, ne bucurăm de fiecare dată când vă reîntâlnim la Subcetate. Vă mulțumim că ați acceptat să realizăm o convorbire via on-line… Autrecut foarte mulți ani de când v-ați desprins de casa părintească. Primul pas a fost spre Liceul din Târgu-Mureș, în anul 1966… Să ne oprim puțin la ambianța casei părintești situate pe malul pârâului Călnaci, în comuna Subcetate, la vârsta copilăriei cu libertate deplină și vise fără de graniță. Cine au fost părinții dumneavoastră, care v-au trimis în lume cu o anume zestre genetică și cu o educație aleasă ?

Dan-Lazăr Trifan : Înainte de a începe cu răspunsurile, vreau să iți mulțumesc pentru cinstea de a mă pune alături de numele importante și impresionante de personalități date lumii de Subcetate, oameni ale căror mărturii le-ai adunat în cărțile tale. A fost surprinzător și plăcut pentru mine sa văd câte valori a putut Subcetate să dea de-a lungul timpului. Îi admir pe toți, cu toate că îi cunosc doar pe o parte din ei și nu am avut niciodată o imagine atât de largă, imagine ilustrată în cartea ta. Mă simt onorat și, în particular, privilegiat să îmi aduc contribuția – simplă, de altfel – la o realizare ca aceasta, la cartea voastră de Convorbiri la Subcetate. De asemeni, vreau să recunosc de la bun început că am „trișat” un pic, pentru că răspunsurile mele au fost văzute și anumite date au fost validate, pentru autenticitate, de frații și sora mea, ca și de familia mea, în plus, pentru stil și pentru impact asupra cititorului, de o persoană importantă pentru mine, și neutră, despre care nu am voie să spun…

A vorbi despre părinții mei, Gheorghe Trifan, George Coaciu (Covaciu -„fierar”), și mama, Viorica Trifan, născută Dobreanu, este un lucru un pic special pentru mine. Aceasta deoarece este simplu și plăcut, dar extrem de dificil. De ce ? E simplu pentru că am un univers întreg de amintiri. Nimic nu poate fi mai plăcut decât să vorbești despre doi oameni minunați. E dificil însă, deoarece pentru mine, pentru noi, copiii lor, și poate și pentru alții, ei sunt creatorii unei lumi întregi, ei sunt creatorii universului copilăriei noastre. Desigur, un univers subsumat universului satului Subcetate, dar la noi, la Trifani, era ceva special, ceva particular. Când zic Trifani, vreau să se înțeleagă familie care s-a născut din unirea unui Trifan cu o Dobreancă… Acest spațiu creat de ei, prin nimic altceva decât prin ceea ce erau, prin ceea ce reprezentau pentru noi, prin ceea ce făceau pentru noi și mai ales prin cum făceau ce făceau, era universul Trifanilor. Un amestec de conformism cu nonconformism, de tradiție și rupere de tradiție, un amestec de viață de țărani simpli, cu viață de meseriaș, dată fiind meseria lui tata, cea de fierar, și preocupările mamei de țesătoare, un amestec de strictețe cu o libertate pe care alți copii nu o aveau, sau nu și-o puteau permite.

Tata, Gheorghe, născut în anul 1909, în Dămuc, Bicaz, într-o familie de țărani, oieri și plutași, a fugit de acasă la 16 ani, ca să învețe meseria de fierar. Și-a negat tradiția familiei, ca să o creeze pe a lui. A trecut muntele și și-a deschis fierăria în Subcetate.

A trecut prin primul război mondial ca refugiat, copil fiind, și prin al doilea ca soldat român la nemți și prizonier la ruși. Norocul de a fi un bun român și de a avea o soacră excepțională, pe Ioana Dobreanu, l-au scăpat pe el și pe mulți alții de gulagul sovietic. Bunica, profitând de o scrisoare strecurată în afara lagărului, a făcut pe jos drumul Subcetate – Brașov, și acolo, înfiptă și decisă, a reușit să alerteze autoritățile române, care au aflat, astfel, că sunt români în lagăr și au reușit să îi scape de Siberia.

Deci, tata a scăpat de gulag, asta ca să ajungă să fie considerat apoi chiabur de comuniști, pentru că avea batoză și tractor, pe care le pregătea de campanie în fiecare toamnă. Batoza o construise singur, în iarna lui 1945, purtat pe scaun din casă în atelier și înapoi, bolnav fiind de gălbinare, după lunile de lagăr în Brașov. Și, ca să nu afecteze viitorul copiilor cu stigmatul de chiabur, a trebuit să-și părăsească familia timp de 2 ani, protejând-o astfel, și mai apoi, pe la sfârșitul anilor ’50, să lase atelierul și să se angajeze ca mecanic la fabrica de cherestea din Hodoșa, înregimentând-se în rândul muncitorilor sindicaliști. Stigmatul a rămas însă, primii doi copii, Ilie și Radu, au fost afectați în scoală de această falsă categorisire.

Mama, Viorica, născută în 1920, a fost cea mai mare dintre cele 5 surori și un frate. Părinții ei au fost Ioan Dobreanu, cojocarul satului, și Ioana Rus. În casa lor, se adunau seara sătenii să li se citească gazeta și să facă politică. Ramura Dobrenilor, din care faci și tu parte, se trage de la fondatorul comunei Subcetate; știu că tu, Doina Dobreanu, ai studiat și publicat despre istoria satului.

Ei bine, vorbind despre mama, aici nu pot să nu devin emoționat. Nici nu poți fi altfel când vorbești despre mama, despre mama pe care nu am văzut-o niciodată supărată, niciodată enervată, niciodată să își fi pierdut cumpătul. Îngrijorată, da. Dar în rest, zâmbetul ei discret și enigmatic, știind și înțelegând tot chiar înainte ca lucrurile să se întâmple, trecând peste greutăți de parcă nu ar fi fost. O mână de femeie, mică de statură și subțirică, în stare să miște munții sau să strunească un bărbat aspru, mândru și de neîndoit ca tata. De unde atâta putere într-o femeie așa de fragilă, măritată la 16 ani, copil fiind încă, și care a crescut 6 copii? Era ceva misterios în ființa ei, ceva supranatural, ceva divin, aș zice. Puterea ei nu putea să vină decât din dragoste și din credință. Dragoste pentru familie, pentru copii, pentru meserie – țărancă, țesătoare de covoare, florăreasă -, pentru viață. Și credința, o credință nețărmurită, intrinsecă ființei, intimă, simțită, nu spusă, trăită prin toată ființa ei, nu doar practicată. Nu dusul la biserică definea credința mamei – nici pe a tatei, de altfel. Rugăciunea lor de seară era o faptă de taină, sfântă, permanentă, intimă. Credința mamei era modul ei de viață, era viața ei înseși. Ca și a lui tata. Și-au crescut copiii în credință, dar i-au lăsat în același timp, le-au permis și i-au ajutat să își construiască propria lor libertate de conștiință.

Oameni cu pasiuni, amândoi. Tata își iubea meseria și trăia prin ea. Inventator recunoscut, cu brevete de inovații și invenții înregistrate, știa să lucreze, în special fierul, ca un artist. Indiferent pe ce punea mâna, lucrurile i se supuneau, le controla, le domina, îl ascultau. Că era vorba de fier, de lemn, de tractor, de batoză, de plug, de circular, de cuie sau șuruburi, el era fierar și iubea fiarele. Le culegea, le aduna de peste tot, fie și de pe drum sau din noroi. Nu vorbea mult. Dar avea „o vorbă”. Acuma, acest o vorbă trebuie explicat. Mi-a trebuit multă vreme să înțeleg ce vroia să spună prin: „un bărbat trebuie să aibă O vorbă”. Asta îmi spusese odată. Mai târziu, prin facultate, când toată ziua auzeam pe profesorii de matematici demonstrând teoreme, spunând „necesar și suficient”, la un moment dat am făcut legătura. Am înțeles că un bărbat, și nu numai un bărbat, trebuie să aibă o vorbă. Adică să aibă o opinie, să aibă o poziție în orice problemă. Dar să aibă doar o vorbă, adică nu două, nu trei. Una. Să fie consistent și constant cu el însuși. O filozofie de viață care face din cineva un om cu care se poate lucra și pe care te poți baza. Cei din lumea în care trăiesc acuma numesc o astfel de persoană „fiabilă”.

Pasiunile mamei? Grădinăritul, secerișul cu secera, florile, cusutul de mână, țesutul – la războiul de țesut făcut de tata. O artistă înnăscută, cu o percepție extraordinară a culorilor, îndrăgostită de ele și de forme. Covoarele ei împodobeau casa, cămășile cusute de ea le purtam în zile de sărbătoare. Ne-a lăsat fiecăruia un fel de zestre. Port cu mine câteva din lucrările ei, făcute pentru mine special. Le-am arătat prin expoziții, în cadrul zilelor culturii românilor din Quebec, pe care le organizam mai în anii trecuți. Când lumea își exprimă admirația și le fotografiază, mă gândesc la ea, ce ar fi spus și ce ar fi făcut. „No, mă Dănuţ, d-apoi oamenii ceia… chiar le-o fi plăcut că o tot făcut la poze?”

DD: Despre mama, fratele tău, Gheorghe, spunea: „noi, toți cei șase copii, am început viața mergând de-a bușilea pe lângă stativele mamei și când ne-am ridicat prima dată în picioare, ne-am ținut tot de stativele ei. Ne formam ca oameni și după locul și lucrurile printre care am crescut; nu ne vom putea desprinde de acestea niciodată!”

DLT: După ce niște copii au intrat noaptea în grădină și au luat flori, a plâns văzându-le pe cele câteva distruse. S-a dus la școală și s-a plâns profesorilor, nu că au luat copiii florile, ci pentru că au călcat în picioare câteva. „Trebuia să îmi ceară, că le dădeam eu pe toate”. Definitoriu pentru gândirea ei, pentru modul ei de a privi viața: de ce să punem mereu răul înainte când binele încape oriunde!

Am lăsat la urmă una din cele mai mari pasiuni ale amândurora, ceva foarte important pentru noi, copiii lor: marea lor sete de cunoaștere, aviditatea cu care citeau, urmăreau știrile, citeau ziarele, ascultau radioul, cu care urmăreau învățatul nostru. Învățau cu noi. Noi învățam de la ei, ei învățau ce învățam noi.

Mă opresc aici, că altfel nu o să iți ajungă paginile de carte… Aici e dificultatea de care vorbeam: niciodată nu va fi de ajuns a vorbi despre ei. Ei sunt o lume. Un spațiu de viață. Un univers. Dincolo de timp și de spațiu. Dincolo de viața noastră. Au trecut demult, amândoi, în altă lume, în neființă, dar spațiul creat de ei, lumea creată de ei există și va exista în sufletul meu pentru eternitate. Dacă vreodată voi avea destul timp pentru scris, le voi dedica câte o carte. Fiecăruia. Și încă una pentru amândoi.

DD: Emoționant ați vorbit despre părinții dumneavoastră!

Grație fratelui Gheorghe, am fotografia părinților de la cununia lor și i-am aflat și propriile gânduri: „O adevărată istorie se poate citi în această poză. Mama avea 16 ani, tata 27. Mama reproșa bunicii că nu o lăsase să fie și fată. Tata părăsise satul natal și casa părintească după o mare decepție. Au trăit împreună 52 de ani și au avut 6 copii. Au fost ca două pietre foarte tari, dar cu un puternic liant, copiii. Mama și-a păstrat mereu puritatea sufletească. Nu avea nevoie de raționamente, de judecăți bazate pe analiză și sinteză. Comportamentul și atitudinea ei erau în conformitate cu ceea ce simțea. A iubit mult florile , animalele de casă și, mai mult ca orice, copiii. Amândoi aveau respectul și responsabilitatea adevărului, a demnității și cinstei. Fiecare în parte a demonstrat în fața copiilor capacitatea de a-și câștiga pâinea prin munca sa. Valori umane vechi, ce se dobândesc numai prin muncă și răbdare multă… Și câte, și câte ar mai fi de spus!”

Ce a însemnat să creșteți într-un sat tradițional românesc? Așa era Subcetate în anii ’50-’60. Ce a însemnat să trăiți într-o familie frumoasă, cu părinți iubitori, jertfelnici și destoinici, care au transmis pruncilor, prin propriul exemplu, omenia, respectul pentru muncă, codul etic și moral în spiritul tradiției, ca și dragostea pentru învățătură?

DLT: Percepută prin ochii lui Dănuţ, născut în 1951, la 5 dimineața, pe 1 august, perioada anilor ’50-’60 e O lume. Pe de altă parte, percepția celui care a trecut prin ani și care e astăzi cel pe care îl intervievezi, Dan Lazăr Trifan, tinde să modifice percepția lui Dănuţ. Pentru că vede o ALTĂ lume. E normal, nu ? Experiența de viață ne modifică percepțiile. Din interiorul existențial și cognitiv al copilului, e una. Din postura celui de azi, cu experiența și acumulările de o viață prin locuri, continente și culturi diferite, încadrezi spațiul copilăriei     într-un tot, într-un întreg cu restul, și percepția se schimbă, în consecință.

Când am simțit prima dată această tendință de modificare a percepției originale asupra spațiului copilăriei, nu mi-a plăcut. Am simțit că prin adăugare și completare, prin înțelegerea devenită rațională, de fapt pierd ceva. Ceva important. Ceva esențial pentru percepția lui Dănuţ. El, copilul, există încă și va exista; e parte din mine, există în copiii mei, în copiii Subcetăţii de atunci și de azi. Deci, pentru copilul de atunci și de azi și de mâine, percepția originală trebuie păstrată intactă, nealterată, nemodificată. Și, mai ales, transmisă. E o adevărată provocare păstrarea măcar sub formă de amintiri, de sentimente, de simțiri, a acestei lumi pierdute, nu ? „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” spunea Blaga. Prea multă raționalitate și umblatul, cotrobăitul după cauze și explicații nu sunt binevenite aici. Aici e suficientă trăirea, retrăirea autentică prin forța amintirilor emoționale.

Deci, ce a însemnat să cresc în Subcetatea anilor ’50-’60?

A însemnat șansa de a mă naște și a creste într-o oază de stabilitate emoțională, socială, de valori morale, de cultură, de credință. Această stabilitate este singura care poate da unui viitor adult încrederea în sine și să îl definească ca pe o persoană echilibrată și puternică, să-l ancoreze puternic într-un mod de viață. Chiar dacă și-l schimbă mai târziu, pleacă în viață cu o referință. Modul de viață, munca alături de părinți, complexitatea vieții la țară, unde sarcinile curente sunt extrem de diverse, dau abilități, obișnuințe mult mai multe decât pentru copiii crescuți la oraș, de exemplu. Copilul crescut în spatele blocului, în zgomot de mașini și poluare de toate felurile, sau asaltat de prea multă informație și de prea multe și prea rapide schimbări, nu dobândește, nu percepe întotdeauna esența ființei umane. Sufletul nu învață contemplarea și nici capacitatea de introspecție, nu poate, nu are timp să dobândească profunzime în simțire și gândire. Asta, în cele mai multe cazuri, nu privesc în mod absolutist. Factori precum părinții, microclimatul social, școala, norocul, pot schimba total ce spun eu aici. E o constatare personală statistică, dacă vrei.

Ca să exemplific doar, viața la Subcetate a însemnat pentru Dănuţ șansa de a citi până la epuizare aproape toate cărțile din două biblioteci, a liceului și cea comunală, fără discriminare și fără preselecție. A fost bine? A fost rău?

A însemnat șansa de a experimenta, mai în joacă, mai în serios multe proiecte, pe care unii le-ar putea numi trăsnăi, experiențe, prostioare. Aici trebuie neapărat, da, negreșit, să povestesc câteva!

Prin clasa a 5-a sau a 6-a, eram fascinat de aviație. Eram abonat la revista „Știință și tehnică”. Am proiectat un planor și, culmea, spre surpriza mea, tata, de obicei foarte cumpătat și zgârcit chiar, a fost de acord să îmi dea materialele necesare. Am lucrat toată toamna la el, și toată iarna, în casă, în camera din jos, din josul pârâului, camera care nu era încă terminată. Spre primăvară, l-am terminat. Surprinzător pentru mine, tata venea și mă întreba cum merge, verifica soluțiile tehnice și nu știam de ce; avea tot timpul un zâmbet discret pe sub mustață. Deci am terminat planorul, i-am pus aripile și așteptam să se topească zăpada ca să îl încerc, prin rulare din vârful coastei și să aterizez lângă pârâu, pe tău. În ziua în care am vrut să îl scot din casă, mi-am dat seama că aripile sunt așa de lungi că nu aveam cum să îl scot pe ușă. Tata, care bineînțeles era prezent, cu zâmbetul lui enigmatic, mă întrebă foarte serios: „No, măi Dănuţ, păi să dărâmăm peretele ca să îl poți scoate?” Bine-înțeles că după ce l-am terminat, mi-a interzis să îmi dau drumul cu el de pe coastă!

Pe când aveam 5-6 ani, tata începuse să mă ia cu ei la treierat, cu batoza, pe sate, de pe la Răstolița până pe la Deda sau Dumbrava. Mai am și acum foarte viu sentimentul acela de viață la țară în perioada recoltei, cu livezile frumos mirositoare, cu hambarele care se umpleau cu sacii de grâne proaspăt treierate de batoza lui tata, cu oameni muncind de dimineața până seara, fără odihnă, dar cu plăcere și cu pasiune. Îmi plăcuseră așa de mult satele, bărbații vânjoși și muncitori, femeile frumoase, copiii și… copilele, hmm! Când m-am întors, i-am spus mamei că atunci când voi fi mare, o să îmi iau șapte neveste, câte una din fiecare sat în care fusesem… Istoria asta făcuse ocolul satului… E adevărat că prin adolescență mă oprisem odată în Dumbrava, să văd dacă pot da de urmele uneia din cele șapte – brunetă, cu părul lung și strălucitor, cu ochii negri ca doi cărbuni, plini de viață.

Să povestesc despre când, iar, experimentam rachete cu celuloid și una, în loc să o ia în sus, a luat-o aiurea, a intrat printr-o mică gaură în fereastra atelierului și a trecut exact pe lângă urechea lui tata? Sau alta, pe care o pusesem pe o bărcuță, pe apa pârâului din spatele casei, și care a explodat? Venise milițianul să ancheteze cine are (ilegal) armă de foc…

Să vorbesc despre șansa pe care am avut-o când unul din profesorii noștri m-a luat pe mine și pe un alt coleg și vreme de 2 luni am verificat, pus în funcțiune și învățat cum funcționează toate aparatele din laboratoarele de fizică și de chimie ale liceului ?

Sau despre șansa de a avea un profesor de matematică, interesat de noi, elevii, în așa măsură încât după ore, fără să fie plătit, ne ghida în rezolvarea problemelor de la gazeta matematică ca să facă din noi rezolvitori permanenți ai revistei?

Toate acestea înseamnă șansa de a fi avut în sat o școală cu profesori minunați, cu profesori care au fost în stare să organizeze și să ia aproape toți elevii într-o lungă excursie, traversând jumate din țară în două vagoane de tren de călători transformate în „vagoane cămine”, cu cantina după noi, cu administratorul internatului, ca să avem tot ce ne trebuie. Ne opream în gări, ne garam pe câte o linie de tren secundară și profesorii ne însoțeau să vizităm localitățile, uzine, muzee, școli, locuri speciale. Când ne-am „învățat” țara pe viu, eram prin clasa a 3-a, cred.

DD: Mi-amintesc cu plăcere de acea excursie prin țară. Am participat și eu…

DLT: Viața la Subcetate a însemnat însă și a trăi alături de frații și de sora mea: de Ilie, decanul de vârstă, eternulaventurier, un fin intelectual și un meseriaș de excepție (mecanic), cu o mână de aur aș zice, mentorul meu de viață pentru o perioadă, de Radu, impiegat și lucrător în transporturi feroviare, un bărbat cuceritor prin buna sa dispoziție, prin încrederea pe care o transmite în jur, de Doina, profesoară de limba franceză și spaniolă, o pasionată de profesia sa, atentă, generoasă, extrem de exigentă și, mai apoi, Ghiță, un alt pasionat, inginer mecanic, inginer prin definiție, dar idealist și boem într-o bună măsură, și de Emil, inginer de asemenea, geolog, dar cu multe talente artistice ca muzica, pictura, fotografia, bourré de talents ar spune francezul. Aș avea, preț de câteva volume, istorii cu fiecare din ei …